Cu toții visăm. Avem vise încă de mici, imagini a cum am vrea să arate viața. Iar pe lângă visele noastre, sunt și visele familiei noastre pentru noi. Și iată că pornim la drum cu un sac de vise și… două dorințe mari: să fim fericiți și să găsim iubirea aceea adevărată de care se tot vorbește, dar pe care o vezi tot mai puțin.

Mergem o bucată de drum, după care ne lovim de obstacole, de oameni, de visele altora. Ne spunem că e normal ca la început să fie un pic de luptă, că așa e și în basme. Binele s-a obținut greu. Iubirea a trebuit să fie salvată de un zmeu sau un dragon. Și-așa ne întărim și continuăm să luptăm. Înaintăm pe drum și visăm mai departe. Până când dăm de alte obstacole. Devine și mai greu. Acolo, ei bine, acolo și atunci e punctul culminant în care o parte alege să continue să viseze și să creadă, iar o parte alege să renunțe și să revină cu picioarele pe pământ, cum s-ar spune. Și iată că s-a triat gloata care aleargă după fericire și iubire. Alții preferă să fie numai iubiți, alții doar fericiți. Da, se poate să fie numai una din două, contrar spuselor!

Dar să ne întoarcem la ai noștri, la cei care merg mai departe pe tărâmul viselor și caută să le îndeplinească. Eu fac parte din categoria asta. Din categoria celor care nu și nu renunță, chiar dacă la un moment dat simt că nu mai pot și că vor să-și depună armele. Chiar dacă, la un moment dat, se uită în jur și descoperă că sunt din ce în ce mai puțini cei care mai cred în sentimentele și dorințele pentru care luptă ei. Ba chiar li se spun că sunt nebuni. Că numai un nebun poate să viseze atât de înalt și de pur.

Da, domnule, sunt o nebună. Sunt nebună pentru că aleg încă să mai cred că există iubirea aceea care te face să renunți la tot ce e rău și te transformă într-un om bun. Sunt o nebună pentru că încă mai cred în puritate într-o lume plină de gunoi. Sunt o nebună pentru că mă uit la oameni și aleg să văd ce-i bun în ei și renunț greu la dorința de a-i face și pe ei să vadă partea bună. Sunt o nebună pentru că am încă credința că pot să schimb lucrurile de pe genunchi! Da, am și eu momente în care-mi spun că nu merită și că… poate e problema la mine și nu la societate. Am și eu momente în care îmi vine să renunț. Însă în acele momente îmi spun că nebunia mea poate că e mai bună decât așa presupusa normalitate a celorlalți.

De câteva ori aproape am capitulat, recunosc. E mai simplu să-mi spun că… așa e viața, și că trebuie să mă mulțumesc cu firimituri. Firimituri de sinceritate, bucățele de iubire, impresii de adevăr și senzații de fericire. Numai că eu nu pot, nu pot să fiu omul jumătăților de măsură, pentru că da, sunt o nebună. O nebună care încă are senzația că dacă-i zâmbește celui care ridică pumnul să dea, o să-i înmoaie inima. Poate că greșesc, însă avem nevoie și de astfel de greșeli în lume.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com