Asta ești tu. Ăsta ești tu. Dacă înțelegem și acceptăm asta, ne putem accepta pe noi înșine. Însă dacă fugim de ceea ce suntem, vom fugi de noi o viață întreagă.

În momentul în care o să stăm în fața oglinzii și o să ne privim cu adevărat, atunci începem să trăim cu adevărat. Să ne asumăm viața. Să o simțim, nu doar să o trecem, pentru că nu cred că putem trăi cu adevărat ceva ce nu vrem să acceptăm.

M-am tras de mânecă și mi-am spus ”uite, tu ești și rea, nu numai bună. Tu ai și momente în care țipi, nu doar vorbești blând. Te enervezi cam repede. Dar e bine că știi să și ierți la fel de repede. Câteodată pui preț pe lucruri fără valoare. Ai tendința să judeci, dar e bine că te autoeduci. Ai așteptări cam mari. Uneori vorbește gura fără tine, și ce inepții îți ies pe ea! Însă știi să spui și lucruri inteligente.”. Așa mă arată oglinda. Asta sunt. Dacă nu îmi asum părțile rele, la fel de mult cum îmi asum și părțile bune, atunci nu mai sunt eu. E varianta mea idilică, cea ideală, e ceva ce aș vrea să fiu însă nu ce SUNT. Dacă nu sunt gata să stau față în față cu defectele mele, la fel cum stau și-mi privecs calitățile, nu mă voi accepta niciodată pe de-a întregul. ”Eu sunt Alina, cea care e și bună și rea. Cea care are și momente de egoism, dar și de altruism. Eu sunt Alina, cea care se luptă cu firea păcătoasă și vrea să semene mai mult cu Hristos. De cele mai multe ori nu-mi iese, dar exercițiul e mama învățăturii.”

Nu ignorând defectele noastre și trăsăturile de caracter mai puțin plăcute, devenim persoane mai faine și mai bune, ci tocmai invers. Acceptând ceea ce suntem, avem mari șanse să putem lucra la noi în fiecare zi și să ne șlefuim până căpătăm o formă mai de Doamne-ajută.

Și aici începe șmecheria. Aceeptându-ne pe noi în totalitate, vom putea ajunge în punctul în care îi vom accepta și pe ceilalți, așa cum sunt, fără să mai dorim să îi schimbăm. Vom înțelege cu adevărat sensul cuvintelor precum că singura persoană pe care o putem schimba e propria persoană.

Nu e ușor să mă accept exact cum sunt. Nu e simplu să îmi privesc defectele și să spun că sunt ale mele. Nu e totuna să recunosc că am și eu momente în care îmi pierd cumpătul, în care reacționez nepotrivit și în care sunt departe de a fi un model. Însă am înțeles că asumarea e sinonimă cu schimbarea, cu acceptarea și cu transformarea.