Evoluăm, ar spune unii. Regresăm, ar spune alții. Trăim într-o societate realizată din atât de multe puncte de vedere, încât ne simțim norocoși. Iată, am ajuns în secolul vitezei. Iată, nu mai stăm ca strămoșii noștri să parcurgem un drum lung în câteva zile. Acum în maxim câteva ore putem fi în orice capăt al lumii. Putem mânca ce vrem, cât de repede vrem. Ne îmbogățim repede, sărăcim și mai repede, am găsit tratamente la multe boli, însă au apărut alte infecții noi. Susținem că trăim într-o lume sigură, că suntem mai liberi ca niciodată. De fapt, trăim zilnic în incertitudine și suntem mai supravegheați ca oricând. Doar că fără să o știm… Sau nu ne pasă.

Dar nu asta e problema cea mai mare. Una din problemele cele mai mari, este abosluta indiferență care se răspândește printre oameni ca ciuma în vreme de război. Acel ridicat din umeri la auzirea veștilor nefericite primite de către un apropiat. Acel ”ce să-i faci” rostit în timp ce ocolim un alt muribund care ne stă în cale. Totul e despre noi și pentru noi. Totul se limitează în perimetrul nostru. Dacă nu ne afectează în mod direct, nu suntem interesați.Dacă nu mi-a murit nimeni mie, nu mă doare. Dacă nu am pierdut eu bani, nu vreau să știu. Dacă, dacă, dacă… Și ne blocăm urechile și inimile la orice nu e vorba despre noi. De ce să ne încărcăm în plus cu problemele altora? De ce să mă afecteze pe mine durerea celuilalt? Ce treabă am eu? Eu îmi văd de treabă…

Și acest văzut de treabă e un trist hoit care miroase urât. Pentru că treaba de care ne vedem noi e să descoperim noi modalități de a ne merge bine. De a aduna. De a fi fericiți. De a obține. Treaba noastră principală a devenit perierea toată ziua a EU-lui, care a devenit atât de mare, încât nu mai încape nimic altceva de el. Ah, totuși avem o treabă cu și la ceilalți, dar e fix acolo unde… nu e treaba noastră!

Fotografie preluată de pe: http://csglobe.com/man-studies-spread-ignorance/