În interiorul meu se dă o luptă. O luptă între ceea ce am văzut în aceste zile şi raţiunea cu care ne-am obişnuit să percepem lucrurile. Din punctul de vedere al curajului, mă consider o ticăloasă care eşuează lamentabil. De ce? Pentru că ezit prea mult atunci când vine vorba de a deschide gura şi a spune lucrurilor pe nume, gândindu-mă că dacă rănesc pe cineva, dacă mă voi trezi singură împotriva leilor sau dacă acest lucru se va întoarce împotriva mea. Într-un cuvânt, ticăloasă.

         Şi-n toată ticăloşenia mea, nu pot uita acel boţ de om care se zbătea între viaţă şi moarte. Nu-i pot uita privirea care cerea în mod tacit ajutor, părăsit de părinţi într-o cameră pustie, în care mai intra din când în când câte o femeie care-i acorda ajutor. De suflat, sufla mult prea greu şi nici măcar nu putea să plâng. Ce blestem! Să fii părăsit, bolnav, să nu ai parte de dragoste şi nici măcar să nu ai acest drept: de a plânge. Din clipa în care l-am văzut, mi-a venit să-l iau în braţe şi să fug unde văd cu ochii. Să-l arăt nenorociţilor care se lăfăie în banii pe care ar trebui să-i acorde tocmai acestor suflete, să li-l pun sub nas şi să-i întreb dacă-s mulţumiţi de rezultat. Şi-apoi, nici măcar acest suflet nevinovat, cu un chip transformat de handicapul lui, nu sunt convinsă că i-ar mai înduioşa. Prea ne-am anesteziat sentimentele. A doua reacţie, după aceasta prima pe care v-am descris-o, a fost să mă duc să strâng pe cineva de gât. Pe cine? Pe cei care îşi duc liniştiţi servietele pline de hârţăgorie pe care nu au citit-o nici măcar o dată şi-şi fac planuri de modernizare a nu ştiu ce clădire, în timp ce altul stă şi moare pe un pat de spital.  Dar am renunţat repede la acest sentiment, pentru că nu ar fi creştineşte. Cu ce-aş fi eu mai presus dacă m-aş aduce la acei „creştini” şi aş acţiona exact ca ei?

      „Ia şi uită mă fată de ceea ce-ai văzut. Eşti tânără, nu te apuci tu acum să schimbi lumea” se mai aude câte-o voce. Da, tocmai de asta am ajuns aici, pentru că prea am luat şi am uitat. Prea ne-am luat privirile, deşi pline de milă, de pe acele nedreptăţi pe care le-am văzut în jurul nostru. Prea am înghiţit în sec la fiecare ban stors din buzunarele noastre şi prea ni s-au obişnuit picioarele să se lovească de cerşetorii de pe stradă. Şi de parcă anestezia asta a sentimentelor nu ar fi fost îndeajuns, am început să şi facem haz de necaz, că poate uitarea asta vine mai repede şi ne-am simţi mai puţin vinovaţi. „Lumea e nedreaptă. Unul are mai mult, altul mai puţin. Unul fură, altul oferă.” mi-aţi argumenta voi lipsa noastră de acţionare şi dispariţia a ceea ce cândva se numea omenie. Ştiu domnule, ştiu. Lumea e nedreaptă, am simţit-o şi eu pe propria piele. Dar nu asta pe mine mă macină. Ceea ce mă frământă pe mine, este întrebarea la care ar trebui să-mi răspund şi să-ţi răspunzi: „EU cât de nedrept sunt?”.