Era noapte. Ea stătea în camera goală şi pustie. O lumină caldă se reflecta peste chipul ei palid. Avea tenul alb şi ochii mari şi negri. Stătea în cămaşa de noapte şi se uita pe fereastră. Până şi cerul era pustiu. Nici măcar o stea nu era pe el. Dar ochii ei străluceau ca două stele. Era singură. Respira încet şi ar fi vrut atât de mult să poată vorbi cu cineva. Vroia ca cineva să-i salveze inima din a fi ruptă în mii de bucăţele. Vroia pace.
S-a îndepărtat încet de fereastră, a mers spre pat şi s-a aşezat în genunchi la capătul acestuia. A închis ochii şi o lacrimă îi curse încet printre genele lungi. Dar, deodată faţa i s-a luminat şi a şoptit încet: ”Te iubesc cu o iubire veşnică. Dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Asta e tot ce trebuia să ştie. Dimineaţa, a fost găsită în genunchi, lângă pat, cu zâmbetul pe faţă şi o rază caldă îi scălda faţa care radia de pace. DAU OAMENI PENTRU TINE ŞI POPOARE PENTRU VIAŢA TA!