Soarele era pe cer aruncându-şi razele pe faţa ei. Vântul îi mângâia incetişor pletele. Cerul senin veghea asupra fetei.
Ea, se uita la firul de iarbă şi se minuna. Nu-şi putea imagina cum zi de zi acesta era călcat în picioare şi totuşi dimineaţa… era din nou drept. Era în picioare. Ce minunată lecţie de la un minuscul fir de iarbă. Să fii călcat în picioare zilnic şi totuşi să te ridici după fiecare lovitură.
O frunză plutind prin aer o trezi din meditaţie. Aceasta tresări şi se uită în jur. Se simţea iubită. Îşi aminti de lunile în care credea că niciodată nu va mai putea zâmbi. Îşi aminti de clipele în care simţea că nimeni nu e pentru ea, că nu există o inimă care să bată şi pentru ea. Îşi aminti cum zi de zi se uita în jur si reacţiona mecanic la tot ce se întampla. Iar acum… până şi lacrima care i se prelinge pe obraz o încălzeşte. Îi mângâie faţa. Vântul, cu fiecare bataie a lui îi cântă şoptind la ureche: ”te iubesc”, ”te iubesc”. Soarele care încearcă să-şi facă loc printre crengile de copac ca să o încălzească pe ea, îi transmite pace şi iubire. Fata îşi întinse mâinile. închise ochii şi auzi în jur o simfonie a iubirii: ”te iubim”, ”te iubim”. Ea, zâmbi uşor, ridică privirea în sus şi văzu pe cer scris din nori albi, senini, un mare şi sincer: ”Te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta!”
6 Comments
Andi
oct. 05, 2009
Doru D. ILIOI-Denver,CO
oct. 05, 2009
Zorin
oct. 05, 2009
lalalila
oct. 05, 2009
Andreea
oct. 05, 2009
Mihai Pintilie
oct. 06, 2009