De ce nu mi-ai spus că atunci când te loveşti din viteză, îţi lipeşti sufletul de perete?

De ce nu mi-ai spus că atunci când cad de la înălţime, ajung jos fără tine, şi totodată fără mine?

De ce nu mi-ai spus că dacă vreau să te uit, trebuie să înmulţesc cu numărul de zile în care m-ai fericită, şi să împart la unul? Adică la cel care a rămas.

De ce nu mi-ai spus că o să te caut, din priviri, în fiecare persoană, în fiecare restaurant, pe fiecare stradă?

De ce ai omis să-mi spui că tu eşti un nomad care-şi mută inima dintr-o parte în alta?

De ce nu mi-ai zis că după tine, o să-mi fie frică să mă îndrăgostesc din nou? Că nu o să mai am curaj să iubesc?

Şi când mă gândesc că eu mi-am zidit temelia în jurul tău… Am făcut din tine casa mea. Şi-apoi am rămas pe drumuri. Dar tu nu mi-ai spus. De-altfel, cum ai putea să te uiţi în ochii cuiva şi să-i spui: „Bună, eu sunt cel care a venit să-ţi zguduie lumea, fure inima şi zdrobească sufletul.”?

Probabil că nu mi-ai spus pentru că nu ai crezut nici tu.

Însă şi eu am uitat să-ţi spun ceva. Astăzi mi-am dat seama. Nu ţi-am spus că singurele care mai rezistă sunt amintirile mele despre tine. Şi… încep să se estompeze.