Ce m-a impresionat mult la el a fost dăruirea în iubire fără nici o condiție, transparența și sinceritatea demascantă. Nu i-au plăcut jocurile, iar asta a fost bine, pentru că eu chiar nu aveam energie pentru unul. M-a găsit într-un moment al vieții în care eram strâns agățată de Dumnezeu cu ambele mâini. Mai concret: mă țineam de El cu toată forța mea.

Povestea a început cu o rugăciune. Și a continuat tot așa. M-am bucurat, era fix de ce aveam nevoie: conversație cu Dumnezeu. Eram șifonată și obosită, ieșită dintr-o luptă pe care poate nici nu ar fi trebuit să o lupt. Aveam trista impresie că iubirea pe care eu mi-o doream e mai rară decât aurul curat la margine de drum. Adică aproape imposibilă.

Când i-am auzit și vocea, m-a cucerit cu totul. Era o voce care îmi spunea fără cuvinte că totul o să fie bine, că sunt în siguranță. Că pot să îmi las în sfârșit inima la vedere, fără teama că o să mi-o sfărâme. Nu i-am spus niciodată, însă iată că va citi acum, că el a fost primul bărbat de care nu m-am apărat nici o secundă. Am știut pur și simplu că el nu mi-ar face rău niciodată în mod intenționat. Că el nu o să profite de slăbiciunile mele. Că el o să mă iubească și când sunt o nesuferită pretențioasă care vrea să se schimbe.

I-am spus DA pentru că viața mea ar fi un mare NU fără el. Pentru că el e cel mai bun prieten al meu, el e cel la care pot alerga când sunt tristă și știu că m-ar lua în brațe fără să pună prea multe întrebări. El e cel la care mă pot uita minute în șir în ochi fără să mă satur. El e cel care poate fi dat drept exemplu pentru mulți bărbați, pentru că știe ce e lupta și disciplina.

Iar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, mă mai uit din când în când la el și zâmbesc. Sunt fericită. E frumos să știi că cel mai bun prieten al tău e și logodnicul tău, viitorul soț, partener în credință și luptător în tranșee.