Stătea cu ochii ei mari și albaștri, codițele ca două cosițe și năsucul mic ca un năsturel, și privea către bunică-su, un tataie trecut de vreme, cu obrajii brăzdați de vânt, părul ”nins” de timp, dar cu o bunătate în ochi pe care nu a putut-o ofili nici o încercare.

– Dar, bunicule, de ce unii oameni sunt mai încercați decât alții? De ce unora le e dat să sufere mai mult decât altora? întreba fetița cu o curiozitate specifică vârstei, dar o maturitate mult peste anii ei.

– Fetița tataii, ce mă întrebi tu pe mine e o enigmă pentru mulți oameni. Sute, ba chiar mii de oameni și-au pus aceleași întrebări. Sunt sigur că chiar în momentul de față câțiva se întreabă același lucru. Am să-ți răspund ca unui om mare, că văd că mintea-ți e mai coaptă decât trebuie. Oamenii încercați sunt privilegiați, taică. Ascultă tu bine la mine, cei care trec prin suferinți au parte de tratament favorizat. Sună nebunește ce spun, dar să știi că așa e. Numai în cei în care se află aur se cioplește atât de mult, copilă! Și se tot cioplește și trece prin cuptor ca să scape o dată de impurități, de straturile mizere și superficiale, și să rămână AURUL.

– Cum adică, bunule? Dacă sufăr sunt norocoasă vrei să zici?

– Mai degrabă binecuvântată, micuțo. Ce-ai vrea, să fii lăsată așa, buruienoasă? Să treci prin viață plină de spini, mărăcini și câte altele, fără să ți le smulgă cineva? Pe câți oameni ai împunge, fiica mea? Ba chiar și pe tine te-ai răni în fiecare zi!

– Bunicule, ce spui tu e ironic tare! Poate contraria pe mulți… ba chiar unii ar spune că nu știi ce spui, taică…

– Știu, scumpă. Știu. De asta se spune că mulți se uită și puțini văd. Că nu prea mai înțelegem viața. Nici nu ne obosim să o înțelegem, mai ales dacă nu e așa cum vrem noi. Dar ca să-ți răspund la întrebare, să știi că unii oameni sunt mai încercați decât alții deoarece sunt prea iubiți ca să fie lăsați așa. Ai să vezi, când vei trece mai mult prin viață, că oamenii încep să se cearnă. Grâul de neghină, buruienele de plante, rău de bun.

– Și ce să fac dacă nu mai pot, bunule? Dacă mă doare prea tare? sări fetița ca arsă în sus, cu ochii larg deschiși și o frică evidentă în ei.

– Să te rogi, fiică. Să privești des spre Cer și să știi că totul e spre binele tău final. Că nu există nici o încercare din care să nu poți ieși. Că nu există nici o suferință pe care să nu o poți duce. Să te rogi.

– Ce multe știi tu, tataie!

– Nu, din contră. Pe măsură ce îmbătrânesc știu tot mai puține, mai ales acum, când voi, tineretul, aveți atâta tehnologie! Însă un lucru îl știu sigur, fetiță, și să-l ții minte și tu: fără Dumnezeu n-are nici un rost viața asta. E tare goală și seacă…

– Curaj, tataie!! Strigă fetița cu pumnul înălțat a putere.

– Curaj, micuță! Șopti bunicul obosit și îngândurat. Curaj, că-i nevoie!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com