De sarbatori, de cele mai multe ori, cautam sa iubim si sa nu fim singuri. Singuratatea ne sperie, pentru ca prea ne pune fata in fata cu noi. Cu ce-am devenit.

Este aproape o luna de cand nu am mai scris. O luna in care, de multe ori, am avut multe de spus, dar niciodata nu am simtit ca e momentul. O luna de tacere in ale scrisului, pentru ca, asa a fost sa fie.

Insa, acum am vrut sa scriu. Am vrut, pentru ca acum sarbatorim nasterea celui care mie mi-a schimbat viata. A acelui care mi-a dat o viziune total diferita asupra lucrurilor, asupra iubirii. A fost nevoie de nasterea unui Mantuitor, pentru ca altfel, nu-mi pot imagina ce-am fi devenit. O data cu el, s-a nascut si iubirea care este mai presus de cuvinte, s-a nascut jertfirea si iertarea. Dar mai mult decat atat, s-a nascut si speranta. Speranta ca indiferent de cat de rau este un om, acesta poate sa se schimbe.

As putea sa folosesc cuvinte mari si pompoase, si sa va spun ce mai inseamna aceasta Sarbatoare pe care noi o onoram… cum stim. Dar teoria oricum e cunoscuta deja. De aceea, daca va spun ca de acest Craciun (sa-i zicem asa), as vrea inca o frantura de Cer, sa ma credeti. Pentru ca in aceste bucatele Ceresti sufletul meu isi gaseste puterea sa mearga mai departe. Din aceste picaturi Duhovnicesti, gasesc energia de-a iubi mai departe, si din nou.

Daca suneti singuri, bucurati-va. Bucurati-va, pentru ca voi aveti toate elementele necesare ca sa gasiti frantura de Cer, mai repede. Da, atunci cand omul se simte singur, trebuie sa caute ceva. Cautati, in singuratatea voastra, sa fiti plini de El. Pentru ca cine il are pe El, isi are si sufletul intreg. Altfel, veti umbla tot cu sufletul pe jumatate…

Sarbatori pline de El!

Cu drag,

          din Phoenix!