Am deschis telefonul azi dimineață și am primit o știre: ”Afaceristul X și-a amenințat partenera că o taie, în risc de a primi ordin de protecție”. Îl cunosc pe acest afacerist, am stat de vorbă cu el la telefon, a fost la mine în emisiune și am colaborat pentru promovarea unor cărți. Amabil, direct și niciodată nu a sărit calul. Nu cu mine. Dar eu nu am fost în spatele ușilor închise. Mie nu mi-a promis protecție, iubire și respect.

Ce încerc să explic, de mulți ani, este că ce vedem în societate nu se întâmplă și acasă, între 4 pereți. De fiecare dată când am scris pe tema abuzului domestic sau pe lipsa de respect asupra femeilor, am primit cel puțin câteva comentarii și mesaje: exagerezi, vă alintați, nu e chiar așa. Dar o repet: avem o problemă MARE în România. Atât de mare încât s-a umflat și a explodat.

Femeile încep să investească în ele: merg la cursuri de dezvoltare personală, citesc, își fructifică pasiunile, au spirit de antreprenor, conduc, pot jongla și cu casa, și cu job-ul, și cu copiii (nu vor neapărat, dar pot). Iar asta deranjează. Deranjează când cineva care ”stătea în banca lui”, brusc se ridică și spune ”știi ceva, am drepturi și eu!”. Acum câteva săptămâni încerca o femeie, cu vehemență, să îmi explice cum dacă femeile și-ar ști locul și ar învăța să mai și tacă, abuzurile nu ar mai avea loc. Nu am urât-o, ci mi-a fost milă de ea. Mi-a fost milă pentru că am văzut cât de îndoctrinată este. Și nu o condamn, mult timp am fost și eu, pe alocuri. Încă de pe vremea când tata țipa la mama atât de tare, încât mi se strângea ceva în stomac și simțeam că vreau să vomit. Pe loc, voiam strângeam din pumni, îmi imaginam cum spun eu ceva, cum protestez în numele tuturor femeilor din casă. Mai apoi, alunecos, venea un gând: dar dacă mama a spus ceva nepotrivit? Dacă ar fi tăcut mai mult, dacă ar fi putut evita acest circ?

Hai să vă spun cum pot fi combătute aceste gânduri: abuzul nu este provocat. Abuzul există. Nu poți scoate ceva din om ce nu e deja. Dacă vorbim de o situație izolată, de o jignire o dată în viață, de o răbufnire, hai să zicem că e o situația circumstanțială. Dar dacă jignirile sunt repetate, țipetele au ajuns la ordinea zilei, amenințările devin obișnuință, deja vorbim de un tipar. Femeia poate să tacă, va fi acuzată că tace. Poate să țipe, i se va reproșa că țipă. Poate să nu facă nimic, și asta ar fi problema. Poate să facă totul, i se va spune că face prea multe. Când un bărbat se simte amenințat de femeia de lângă el, când simte că ”masculinitatea” îi este mișcorată, rareori se va îndrepta către el și se va gândi ce poate face el pentru a deveni un bărbat mai bun. De cele mai multe ori va micșora femeia de lângă el. O va face pe ea responsabilă de neputințele lui, de crizele lui și de insuccesele lui.

Dragi bărbați, dacă citiți acest articol, voi nu sunteți dușmani. Nici bărbatul, nici femeia nu e dușmanul. Inamicul este agresivitatea aceea care prinde aripi dacă îi dați curs. Inamicul e acea primă jignire pe care o lăsați să iasă pe buze la nervi. Acel răget animalic pe care-l catalogați drept bărbăție. Iar amenințările de tot felul… cum să le spui femeii căreia i-ai jurat protecție, siguranță și confort?

Dac-aș avea eu vreo putere, aș obliga prin lege pe toți cei cu probleme de control să facă minim 10 ședințe de terapie și 10 cursuri de anger management (asta deja se întâmplă în Statele Unite).

Ieri am văzut filmul ”Our times”, film în care deoarece bărbatul s-a simțit pus în umbra femeii, deși nu a avut nici o problemă să fie invers, a preferat să abandoneze femeia și să nu o mai vadă. Chiar el i-a scris în biletul de adio: ”Am realizat că pot fi o piedică pentru tine, îți iau din strălucire prin invidia și egoismul meu.”. Decât abuz, mai bine adio.

Cu stimă,

Alina Ilioi

Imagine preluată de pe: ISTOCK