A trebuit să scriu două cărți și încă să nu știu suficiente despre iubire. Să cad, să mă ridic. Să mă lovesc, să mă scutur. Să vreau, să nu mai vreau. Să caut, să nu găsesc, să rătăcesc, să mă regăsesc, să mă pierd, să nu mai caut și să nu mă mai găsesc. Să plâng, să râd, să alerg, să îngheț, să stau pe loc, să nu am cuvinte, să știu și să nu știu.

A trebuit să nu mai vreau, să-mi fiu suficientă eu și Dumnezeu. Să nu-mi mai trebuiască pe nimeni care să-mi umple golurile. Să ajung în acel punct în care să fiu fericită exact așa cum sunt. Pentru ca până la urmă iubirea nu trebuie căutată sau dorită numai pentru a umple golurile. Iubirea nu e un ciment care astupă gropile inimii noastre.

Încă nu știu pe deplin ce e iubirea, iar asta poate confirma și el. Învăț. În fiecare zi. E un proces pe care ni l-am asumat amândoi când ne-am uitat ochi în ochi și ne-am spus că habar nu avem cum trebuie să fie, însă Dumnezeu o să ne călăuzească.

Când mă uit în jurul meu și văd atâția oameni care ies pe ușă fără să ezite, sunt mulțumitoare pentru luptătorii din noi doi. Noi stăm pe loc. Noi nu trântim uși. Noi nu ieșim vertiginos. Noi nu întoarcem spatele. Chiar dacă uneori e greu, stăm. Stăm să lucrăm, să calmăm apele, să liniștim spiritele. Pentru că iubirea nu e furtună și tunet, e susur blând.

A trebuit să scriu două cărți și să îmi expun rănile până la vulnerabilitate, pentru a ajunge unde sunt acum. Acesta a fost procesul meu. Încă sunt în lucru. Încă inimă îmi e în reabilitare. „Eu nu sunt aici că să îți vindec rănile inimii, numai Dumnezeu poate face asta. Eu sunt aici ca să-ți fie mai ușor” mi-a spus la început el. Am scuturat din cap, pentru că asta era o așteptare de-a mea, ca EL să-mi vindece tot ce e stricat. Însă iubirea pansează, Dumnezeu operează.

Iubirea îți spune de fiecare data: „scrie, iubita mea, scrie!”, pentru ca stie ca scrisul face parte din tine.