Îmi strâng visele făcute cioburi într-un coșuleț din nuiele dure și le amestec cu lacrimi proaspete ca roua. Culeg frânturi de dorințe și promisiuni, în speranța că vor înflori o dată. Pășesc cu greu prin pământul arid și lipicios, făcându-mi loc cu picioarele rănite și sângerânde. În spate-mi duc o greutate, dar una dintre cele mai dulci greutăți. O parte din mine, cu zâmbetul ca a îngerilor și ochii ca Ceru.

Din când în când opresc, suflu adânc, scurtez cerul în speranța unor raze de soare și pornesc mai departe. Viața-i așa cum ți-o faci, se spune, însă eu cred că uneori viața-i așa cum ți-e dată. Tu poți doar să-ți faci un culcuș comod sau să dormi pe-o piatră. Da, probabil asta face singura diferență, unde alegi să-ți odihnești capul.

Am văzut oameni buni cu trai rău și oameni răi cu trai bun. Oamenii buni încercau să se convingă că merită traiul rău, iar oamenii răi că li se cuvine traiul bun. Mi-ați spune că nu există oameni răi, ci numai oameni răniți. Într-un fel așa e, însă tind să cred tot mai mult că totuși un om rău e omul care nu vrea schimbare, deși vede că în urma lui a călcat pe sute de suflete.

La judecată, figurativ vorbind, cred că într-un taler al balanței o să fiu eu, iar în ceălalt o să fie durerea pe care am pricinuit-o altora. Dacă durerea cântărește mai greu decât mine… ce verdict aș merita?

Da, sunt o artistă și nu neapărat pentru că am creat artă, deoarece ”arta” pe care o am, e primită de Sus din Cer. Însă cred că sunt o artistă pentru că sufletu-mi este colorat, însă în același timp alb-negru. Simt mult. Trăiesc orice cuvânt spus. Orice vorbă-mi aruncată o simt până în măruntaiele oaselor și simt cum sfârtecă din mine.

Sunt un nimic, o știu și pe asta. Dar, totuși, sunt două lucruri care mă fac TOTUL: a fi mamă și a-L avea pe Dumnezeu. Aceste roluri mă transformă dintr-un neînsemnat în ceva măreț. Iar a fi mamă nu înseamnă doar a da naștere, ci a sta trează noaptea ținând copilul de mânuțe și mângâindu-i căpușorul, știind că ceva-l deranjează, așa cum am făcut azi-noapte. Însă a-L avea pe Dumnezeu nu e un merit, ci un har. Pur și simplu ÎL am, fără a fi vrednică sau merituoasă de acest lucru.

Cine nu-și face uneori o introspecție a propriei persoane, îi este frică de ceea ce va găsi în interior. Însă cu cât ignori mai mult interiorul, cu atât mai mult se strică și împute gunoiul. El trebuie scos și aruncat degrabă, ca nu cumva să înceapă să adune și musculițe și să putrezească. Putreziciunea din suflet o scoți cel mai greu.

Iată că am scris totul și poate că totuși nimic. Totul pentru cine a primit cuvintele și nimic pentru cine n-a înțeles nimic. Dar de un lucru sunt sigură: am scris cu sufletul și cred că se simte!

Fotografie preluată de pe: https://www.deviantart.com/milliganvick