Mi-a reproşat că majoritatea textelor mele sunt despre iubire. Şi mi-a spus că lumea are nevoie să citească şi despre altceva. Atunci, i-am scris o bucată din sufletul meu, o bucată atât de reală încât nici eu nu am putut-o încă mesteca, şi i-am dat să o citească. A fost tăcere câteva minute. Probabil nu ştia ce să spună.

– Îmi pare rău.

– Pentru ce?

– Mi se pare că te chinui prea tare, tu pe tine… cu tine.

– Ducem lipsă de iubire. Nu prea mai o trăim. Vreau ca măcar în textele mele să fie aşa cum ar trebui să fie. Reală. Inocentă. Măcar în texte, înţelegi? Destul în viaţă avem parte de altele…

Trăim şi avem impresia că ştim oamenii. Că îi cunoaştem. Câteodată îi judecăm prin prisma a ceea ce observăm. Alteori prin ceea ce aflăm. Dar adevărul este că atât de puţin cunoaştem unul din celălalt! Nu doar că nu avem timp să punem întrebările potrivite, ci nici nu mai ştim care sunt acele întrebări. Ne-am pierdut undeva, atât de tare, încât nici pe noi nu ne mai ştim. Şi alergăm de la un om la altul, căutând câte o bucăţică din noi, în ei.

Realitatea este că nici eu încă nu am curajul să scot la suprafaţă tot ceea ce sunt. Asta din anumiţi factori ştiuţi de mine. Şi pentru că, cred, că uneori trebuie să fim pregătiţi să cunoaştem o persoană cu adevărat.

Ce mă sperie este că timpul e scurt. Viaţa e trecătoare. Zboară. Şi mai mult de jumătate din timpul nostru îl petrecem încercând să fim altcineva, trăind viaţa altcuiva şi minţindu-ne pe noi şi pe ceilalţi. Câteodată dăm puternic cu capul şi ne trezim la realitate. Alteori… am trăit aproape degeaba.

Am început să scriu o carte pe care nu ştiu dacă o va citi vreodată cineva. Poate după moartea mea… Presimt că ar fi fost cartea mea cea mai bună. Păcat…

Mă chinui cu mine, mă chinui pe mine. Şi asta pentru că aş vrea să fiu mai bună, ca mai apoi să-i pot încuraja şi pe ceilalţi să fie mai buni. M-am săturat de sentimente de duzină, de trăiri la grămadă şi de ascunderi pe după măşti. Am început să selectez cu mare grijă oamenii din viaţa mea, şi chiar deja am renunţat la câteva presupuse prietenii. Oamenii toxici intoxică. Poate că alegerile mele sunt o consecinţă a maturizării.

Nu pot uita acel „îmi pare rău” spus de celălalt, când a aflat ce se petrece cu adevărat în interiorul meu. Şi nu pot uita nici îmbrăţişarea pe care am primit-o şi care m-a lăsat fără aer, de la cealaltă persoană care şi-a dat seama cu adevărat ce-i acolo.

Iubesc. Învăţ să iubesc. Încerc să iubesc. Viaţa.

Sunt un om atipic. Şi totuşi obişnuit. Pentru cine mă cunoaşte. Pentru cine se străduieşte să mă cunoască.