„Lasă că într-o zi ne auzim şi te ajut”. Sună cunoscută fraza, aşa-i? Ce trist este atunci când oamenii îşi dau drumul la gură, scot pe gură nişte cuvinte pe care nu le mai pot lua înapoi! Şi, mult mai trist este atunci când alţii le cred şi îşi pun nădejdea în ele!
Vreau să încep acest articol prin a mărturisi că de multe ori şi eu am făcut promisiuni pe care mai apoi le-am uitat. Şi îmi e ruşine, pentru că aşa ceva nu trebuie uitat. Aşa ceva trebuie scris pe inimă şi păstrat cu sfinţenie. Şi da, de multe ori facem promisiuni, promisiuni pe care le facem atât de uşor şi le uităm atât de repede! Promisiuni care ar trebui să semnifice ceva, să fie pentru noi vorba pe care nu o putem rosti, dacă ştim că nu o vom putea îndeplini. Spre exemplu, eu, din promisiunile oamenilor am ajuns în diferite locuri şi în diferite situaţii. Mi s-a promis un loc de muncă mult mai bun, loc pe care nici în ziua de astăzi nu l-am primit. Mi s-au promis lucruri, sentimente, interviuri, articole, colaborări. Şi mereu mi-a crescut inima şi abia am aşteptat. Am aşteptat nerăbdătoate aşa ca şi un copil. Am aşteptat până când răbdarea mea s-a sfârşit, soarele a apus şi am plecat capul. Am realizat că am fost minţită. Că acele promisiuni, pentru acea categorie de oameni, nu au însemnat nimic. Şi atunci mi s-au deschis şi ochii. Am învăţat că în majoritatea cazurilor, 50% din ce spune un om e adevărat, în mod special dacă spune ceva în favoarea ta. Am împrumutat bani care nu mi s-au mai dat înapoi nici în ziua de astăzi, cu promisiuni că îi voi primi în maxim o săptămână, deşi a trecut luni întregi de atunci. Am dăruit câte o bucăţică din mine oamenilor care mi-au promis acelaşi lucru înapoi. Se pare că am rămas cu un loc gol. Şi uite aşa, am crescut făcându-mi-se promisiuni.
Am crescut cu promisiunea că nu mă va durea când voi merge la stomatolog. De fiecare dată m-a durut. Mi s-a promis loialitate eternă. Într-un final, am ajuns să văd spatele acelei persoane cum se pierdea undeva în depărtare. I-am dat jucăria mea copilului din bloc cu mine, cu promisiunea că mi-o aduce înapoi. A fost ultima oară când am văzut-o. Bunicul meu a promis că nu mă va părăsi niciodată, dar uite-l acolo, într-un sicriu. Şi creştem, creştem cu speranţa că într-o zi toate promisiunile făcute nouă se vor îndeplini. Că prietenul care spune că toată viaţa va fi cu noi, chiar va fi, că atunci când ni se promite ajutor, ni se va da şi că atunci când un om promite că ne va înapoia ceva, chiar se va întâmpla.
Zilele trec, anii trec şi ei…la fel şi oamenii. Şi aşa cum trec şi oamenii, trec şi promisiunile. Promisiuni care trebuiau de ani sau luni întregi să fie îndeplinite. Promisiuni mari, făcute de către oameni care consideram noi, că sunt la fel de mari. Dar odată ce nu au făcut ce au spus, în ochii mei au devenit mici. Atât de mici încât abia îi mai văd. Şi de fiecare dată când aud o promisiune, îmi amintesc că din promisiunile oamenilor, am ajuns preşedinte. Preşedintele credibilităţii.
Fotografii preluate de pe: www.deviantart.com
13 Comments
Marius
nov. 13, 2011
lusy
nov. 14, 2011
Alina Ilioi
nov. 16, 2011
Romeo
nov. 14, 2011
Alina Ilioi
nov. 14, 2011
Nelutu
nov. 14, 2011
Alina Ilioi
nov. 16, 2011
Cata
nov. 14, 2011
Alina Ilioi
nov. 16, 2011
Lilli Wagner
nov. 14, 2011
Alina Ilioi
nov. 16, 2011
Claudiu
nov. 16, 2011
Alina Ilioi
nov. 16, 2011