afla despre.. / Diverse

Doi bucovineni, 97 de zile, 2500 de km

Vizite: 9088

      8537      Când i-am văzut prima oară, nici nu mi-am imaginat pe cine am în faţa mea. Ioan Cojocaru, un tânăr simpatic cu ochelari şi o pălărie care să-l ferească de soare, însoţită de un zâmbet cald şi prietenos. Călin  Dănilă este cel matur, „profu'” de educaţie fizică, bronzat şi cu un batic pus şmechereşte pe cap, tot pentru a-l proteja de razele puternice şi nemiloase ale soarelui. Pe un picior are un bandaj până la genunchi, şi uite aşa începe conversaţia noastră.

– Dar ce aveţi domnule la picior?

– Poveste lungă… probleme cu tendoanele.

– Apăi drumu-i lung, timp avem.

    Profesorul de educaţie fizică a început să-mi povestească de proiectul lor, Fălticeni- Gibraltar, şi atât de mult m-a captivat acest om încât nici nu am simţit cum timpul a început să treacă. O oră, două, trei… şi eu tot ascultam, şi bineînţeles, puneam întrebări. Am aflat cum în luna martie s-au pornit ei doi la drum, cum Ioan este soţul unei foste eleve de-a lui Călin, şi cum prin Arad, profesorul a început să simtă o durere puternică în piciorul drept, încât la un moment dat nu mai putea călca aproape deloc pe el. Trebuia să meargă 2-3 kilometri, apoi să se oprească şi să stea o vreme cu piciorul ridicat, apoi iar să meargă 2-3 kilometri şi să ţină apoi piciorul ridicat…

  – Şi de ce nu v-aţi oprit şi să vă întoarceţi acasă?

  – Nu aş fi putut. Am promis ceva, ne-am propus să atingem un obiectiv.

       M-am uitat la omul din faţa mea şi mi-am amintit cum de multe ori noi ne încălcăm promisiunile fără un motiv aparent, iar el, ca să-şi respecte promisiunea, a ales să îndure, să înghită calmante cu pumnul şi să meargă mai departe, uneori strângând din dinţi de durere. „Cam 1200 de kilometri am mers cu piciorul aşa. E drept, câteodată abia rezistam de durere, iar când mai mă opream ca să mi-l ridic în sus şi ploua, îmi veneau zeci de picuri pe faţă, prin ochi, gură… Şi mă tot gândeam”.  A rezistat eroic şi şi-a continuat drumul, iar la un moment dat, a cumpărat o bicicletă pentru a reuşit să ajungă la destinaţie. Ioan a mers pe jos în toată această perioadă. De întâlnit, au întâlnit tot felul de oameni şi au auzit poveşti care mai de care. Câteva am avut onoarea să le ascult şi eu.9103

  „Dormim la cort pe marginea soselei şi ne plouă toată noaptea. Dimineaţa strângem cortul pe ploaie, ne luăm pelerinele de la Tasuleasa şi plecăm spre Mantova. După vreo 10 km scăpăm de furia ploii, iese un soare călduros şi ne uscăm gratis” povestesc cei doi în jurnalul lor de călătorie pe care puteţi să-l citiţi aici. Aşa-şi petrec ei nopţile: ori în cort, pe la o pensiune ieftină, în curtea unei case sau mai ştiu eu pe unde. Spre exemplu, aseară au dormit în gara din Cluj. Dar nu este atât de important. Ceea ce ne interesează pe noi, e motivaţia celor doi. Sunt animaţi de dorinţa de a trăi cu adevărat, de a deschide ochii şi a aprecia viaţa, dar în primul rând au făcut acest lucru pentru că România se află pe primele locuri când vine vorba de boli de inimă şi decese din această cauză. „Nu e normal aşa ceva. Prea mult ne place viteza. Ne grăbim, şi nici noi nu ştim unde. De asta am zis că alegem să mergem pe jos atâta timp, departe de familie şi de confort, ca să tragem un semnal de alarmă. Să le arătăm că se poate”.

  – Da, domnule Călin. Dar acasă? Cum se descurcă familia?

  – Să ştiţi că acasă noi nu avem nu ştiu ce lux. Trăim toţi 3 într-o cameră, iar bucătăria şi baia ne sunt în altă parte, în curte la socri. Nu am investit noi în lucruri materiale. Ne place alpinismul, să călătorim… să cunoaştem oameni, să vedem lumea. Nu avem televizor, iar fiului meu am să-i iau telefon mobil doar la 18 ani. Nici eu nu am avut până acum câţiva ani, şi mi-am luat pentru că sunt nevoit. (Mi-a spus el toate acestea, scoţând din buzunar un telefon modest, cu butoane)

      Oameni simpli, dar cu o inimă mare. Nici nu mă îndoiesc că dacă aş rămâne blocată pe un vârf de munte, şi-ar împărţi bucăţica de pâine cu mine. Mă uite spre papucii lor şi încerc să-mi imaginez cum acele picioare au făcut atâţia mii de paşi. „Eu mă plâng de durere de picioare şi când merg până în capătul celălalt de oraş…” spun eu şoptind.  Au ajuns şi pe la Festivalul de la Cannes, dintr-o pură întâmplare. Acolo, în pantofii lor prăfuiţi şi picioarele bătătorite de drumuri, au privit spre acele vedete care păşeau pe covorul roşu. Ce contrast!

8822 „Astăzi am parcurs 20 de km înspre Narbonne. Nu vreau să creez o surpriză neplăcută celor care ne citesc jurnalul şi nici nu pot să mă plâng în fiecare zi de starea sănătăţii mele. Însă după două nopţi nedormite şi o nouă revoltă a tendoanelor de la piciorul drept hotărăsc să mă opresc aici cu calatoria. Nu mai pot amâna drumul cu încă o săptămână cum am făcut-o de atâtea ori. Discut cu Ionel şi, având în vedere şi faptul că bugetul e pe terminate, luăm decizia să ne oprim aici. Suntem la 100 de km de Spania, însă trebuie să ne oprim. Nu am idee cât de lungă va fi recuperarea după ce mă întorc în ţară. Cu totul alta ar fi fost soarta acestei călătorii dacă eram sănătos. Am debutat prost şi doar până aici am putut să ajungem. 97 de zile, 2500 km.”  aceasta a mai scris Călin în jurnalul lor de călătorie, şi mi-a spus şi mie. Era dezamăgit că nu a reuşit să ducă până la capăt traseul. L-am încurajat şi i-am spus că puţini oameni ar fi reuşit ceea ce au reuşit ei. A lăsat ochii în jos şi a spus: „şi totuşi…”.

        După câteva sute de kilometri, urmează să ne despărţim şi noi. Mă uit la cei doi oameni din faţa mea şi i-aş îmbrăţişa… Simt că au un suflet extrem de valoros şi că ei ne amintesc în permanenţă că nu lucrurile materiale sunt importante. E drept, nu au ajuns până în Gibraltar, dar cu siguranţă au ajuns în inimile oamenilor!

Citeste si:

ascuns in suflet / Diverse

Te iubesc

Te iubesc Te iubesc nu pentru că și tu mă iubești, ci pentru că așa simte inima mea.  Te iubesc nu pentru ceea ce...

Diverse

Viața la 2 ani

M-am trezit dimineață. Am deschis ochii și... am dat nas în nas cu băiețelul meu. ”Gata nani” îmi spune zâmbind senin....

4 Comments

  • avatar image

    skylos

    iun. 11, 2013

    Reply

    Bucovineni? Din Falticeni???

  • avatar image

    Falticineanu

    iun. 12, 2013

    Reply

    Trebuia sa se trezeasca un destept!!!!!!

  • avatar image

    Георге Саучук

    iun. 13, 2013

    Reply

    Deşteptul a pus bine problema... oricum e mai bine decât bucovineanul din Măneuţi ce reprezintă poporul român în Parlamentul European

    • avatar image

      Alina

      iun. 13, 2013

      Reply

      Nu ştiu de ce avem tendinţa asta de a ne separa după regiuni. Suntem un popor! Titlul din articol l-am pus pentru că multă lume confundă Moldova cu Bucovina, iar Fălticeni, cercetaţi domnilor ca să vedeţi unde se află. Nu a fost, nu este intenţia mea de a separa o regiune de alta. Suntem toţi români! Şi apropo de acel bucovinean... să-i oferim respectul cuvenit că a ajuns unde a ajuns, fără să mai judecăm.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.