Nu am mai mers de mult cu trenul. Ani întregi. Însă săptămâna trecută, Dumnezeu m-a trimis cu trenul, prin copilul meu. De ce?

Richard, băiețelul meu, îmi spune de o perioadă că vrea să meargă cu trenul. Așa că, weekendul trecut am decis că e cazul să îi fac această bucurie. Ne-am făcut bagajele repede și m-am uitat pe orar. Am decis că vom merge cu trenul de la 7 fără un sfert, însă cu o noapte înainte m-am răzgândit. Nu mă întrebați de ce. Am ales trenul de la 11 către Suceava.

Călătoria a început minunat, deși trenul era plin de oameni și puțin cam gălăgios. Pe scaunul de lângă noi stătea un bărbat tăcut, cu un rucsac în spate și ochii foarte obosiți. Nu a vorbit deloc ore întregi, dar aproape când să ajungem la destinație, m-a întrebat cum să ajungă în Siret, la graniță. Dorea să meargă în Ucraina să-și ia soția care era în vizită la familia ei. Călătorea de 3 zile deja, din Turcia. Vorbea o engleză stâlcită, așa că ne-am înțeles cu google translate, el în turcă, eu în română. Și prin semne. Multe semne. Am reușit să îl ajutăm să ajungă în Siret, impresionați fiind de povestea lui, iar când ne-am luat la revedere am făcut schimb de contacte. Voiam să mă asigur că va reuși să-și ia soția și apoi să se reîntoarcă în România în siguranță.

Ieri mi-a scris. ”Suntem în Suceava, nu găsim cum să ajungem în gară ca să pornim spre București. Ne ajuți?”. Le-am trimis coordonatele, numele gării, pe unde trebuie să meargă și unde trebuie să ajungă. La o oră după, am primit un alt mesaj: ”Îți mulțumim enorm. Suntem în tren. Eu, soția mea, două doamne din Ucraina, o fetiță și un copilaș de 8 luni. Mergem spre București”. I-am întrebat dacă au unde să doarmă când ajung în capitală, însă eu a trebuit să intru în emisiune după, așa că nu am mai văzut mesajele. Termin emisiunea, mă uit în telefon și văd ”Nu știm ce să facem. Am ajuns în gară și nu avem unde să mergem”. 4 adulți și 2 copii stăteau pe peronul gării, neștiind româna și neavând nici o altă variantă decât aceea de a aștepta. Să merg cu mașina nu aveam cum deoarece mașina era la soț, așa că am început să dau telefoane ca să le găsesc transport și cazare.

Gina de la Fabrica de Daruri este cea care, noapte fiind, s-a ocupat ca acești oameni să ajungă în siguranță la cazare, să aibă ce mânca și să le spună o vorbă bună. Era 21. Nu a contat ora pentru ea. Atunci când vrei să ajuți nu te uiți la ceas. Te uiți la inimă.

Am primit un mesaj de la acești oameni: ”Dumnezeu te-a trimis ca să ne ajuți. Mulțumim!”. Am închis telefonul și m-am gândit la întreaga călătorie. De mai bine de 7 ani nu am mai călătorit cu trenul în România, ora am ales-o pe ultima sută de metri, iar locul l-am primit fix lângă acest om. Care erau șansele? Nu erau. E Dumnezeu.

Așa că atunci când Dumnezeu te trimite, tu să te duci!

Imagine preluată de pe: https://www.deviantart.com/soeurise/art/Train-station-784304993