E noapte. Pe cer câte-o stea dăinuiește din loc în loc. În mintea mea zeci de gânduri își fac loc, care de care mai răzlețe. Am rămas, sunt totuși, o fată cu inimă de copil, flămândă de iubire. Întunericul ăsta tare strigă a singurătate!

Cenzură. Cel mai groaznic lucru pe care i-l poți face unui scriitor e să-i spui să nu scrie despre ceva sau să nu scrie cumva. Asta sunt eu: scris. Cum mi-e scrisul, de cele mai multe ori așa îmi e și inima.

Pauză. Da, am luat multe pauze anul acesta. Am scris puțin. Ori mi-a fost sufletul prea plin, ori inspirația prea goală. Sau poate că amândouă.

Am început anul într-un fel și îl termin în alt fel. Pur și simplu m-am lăsat călăuzită de mâna lui Dumnezeu. L-am lăsat să mă ducă unde consideră El că mi-e locul. Oricum la un moment dat nu mi-am dorit să mai fiu nicăieri. Asta pentru că mă săturasem să alerg și să nu ajung nicăieri.

Din afară lucrurile se văd altfel. Dacă privești pe fereastra inimii mele, vei vedea numai ce crezi tu că vezi. Și vei judeca exact așa. Însă dacă ai intra și-ai lua un loc, ai înțelege cât de fragilă îmi e inima.

Da, am o inimă peticită și Dumnezeu lipește pansamente. El îmi înțelege toate hopurile și toate dorințele. De altfel, nici nu mi-aș dori să am o inimă perfectă. Ar însemna că n-am simțit, că n-am dăruit și că nu am iubit. Însă curajul de-a te dărui oamenilor se lasă uneori cu răni.

E noapte și Dumnezeu mă ține de mână. Îmi era dor să scriu. Îmi era dor să meditez. Îmi era dor să scrijilesc cu sufletul meu…

Image from: www.deviantart.com