Lidia Grigorean Boicu este o femeie care a luptat cu cea mai temută boală. Cancerul. Şi a învins. Pe lângă faptul că a învins, ea este şi dovada vie că lucrurile cele mai bune se petrec atunci când nu te aştepţi. Sau…că nu trebuie să-ţi pierzi speranţa niciodată.

M-a emoţionat până la lacrimi, când o femeie frumoasă şi puternică a început să-mi povestească încercările ei. „Eu am avut multe probleme…este o poveste lungă. Am avut cancer acuma 3 ani la sân, aveam 31 de ani. Tatăl meu a murit la 58  de  ani, fratele meu a avut accident de motocicletă şi acum îi  în cărucior. E o poveste lunga. Mi-e dor de tatăl meu, îmi dau lacrimile şi acum” spune Lidia îndurerată.  De multe ori ni se pare că suntem înconjuraţi de necazuri. Că suntem defavorizaţi. Dar, când aud povestea Lidiei, ridic ochii către cer şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate. „Când durerea e atât de mare încât te poţi uita doar la tavan şi să speri că un următor ticăit al ceasului va aduce dimineaţa şi că cineva va veni să te viziteze şi să-ţi vorbească în speranţa că vei uita de durerea imposibil de suportat,  atunci, înveţi multe despre viaţă, despre priorităţi şi despre dorinţa de a dărui”. Acestea au fost cuvintele ei care m-au impresionat profund şi care descriu o perioadă din viaţa ei, la 29 de ani, cu doar 2 ani înainte de a fi diagnosticată cu cancer. Care, încă o dată, m-au făcut să mă gândec la viaţa mea şi la priorităţile mele. Apreciez eu oare cu adevărat binecuvântările din viaţa mea?

Între tumultoasele încercări prin care viaţa a dus-o pe Lidia, aceasta a trecut de la agonie, la durerea de a-şi vedea fiica proaspăt născută, operată pe un pat de spital şi alergând dintr-o ţară în alta, la şocul de  a auzi dureroasa sentinţă: ai cancer. La doar 31 de ani, aceasta şi-a văzut visele năruite şi planurile date peste cap. Ea descrie această experienţă ca „o pasiune din partea lui Dumnezeu pentru a înţelege suferinţa”. După lunile de chimioterapie, radiaţii şi operaţii, aceasta a avut curajul să afirme că „ciudat aşa cum sună, cancerul mi-a dat curajul pe care nu-l aveam înainte”.  Uitaţi aşa, stând luni întregi întinsă în pat, aceasta a descoperit o pasiune pe care nu credea că o avea: fotografia.

Dacă în filme, povestea se termina aici, pentru Lidia a continuat. În timp ce se lupta cu cancerul, a trebuit să primească şi vestea dureroasă a unui accident pe care l-a suferit soţul ei şi spitalizarea acestuia. După o scurtă perioadă de timp, a mai privit o veste tristă: fratele ei a suferit un accident din maşină în urma căruia a rămas pentru toată viaţa într-un scaun cu rotile. Deşi sufletele noastre ar părea să spună că suferinţa ar trebui să se oprească aici, nu s-a oprit. Lidia a primit încă o veste care i-a zdrobit inima în sute de bucăţele: tatăl ei, un om perfect sănătos, a murit.

Acum, între agonia de a lupta cu cancerul, dorinţa de a-şi vedea fiica perfect sănătoasă, soţul în viaţă, fratele mergând din nou şi tatăl lângă ea, Lidia a început să-şi îndrepte inima spre singurul lucru care părea stabil în viaţa ei: fotografia. „În loc să-mi plâng de milă şi să stau în pat când am avut cancer, am pus mâna şi m-am învăţat singură să fac fotografii” spune Lidia cu un curaj şi o determinare care ar trebui să ne pună pe gânduri. Mai mult, după moartea tatălui ei, dorinţa  de a fotografia a devenit şi mai intensă deoarece până la urmă, amintirile sunt tot ce ne mai rămân, nu?

Prin urmare, a început zi de zi să devină mai bună pentru că ea nu a investit în această artă doar talentul ei, ci şi experienţa. Experienţa unei vieţi care trebuie împărtăşită, experienţa unor clipe care nu trebuiesc uitate şi experienţa unei victorii care trebuie sărbătorită.

„După ce m-am învăţat, am vrut să ajut şi eu pe alţii, pentru că familia mea fiind în România,  mulţi m-au ajutat şi pe mine când am trecut prin încercări.  Şi, uite aşa, am început Tiny Sparrow din dorinţa de a ajuta o persoană. Dar uite că acum sunt fotografi în toată America şi în alte ţări, care fac poze şi mi le trimit mie, iar  eu le pun într-un album şi CD-ul cu poze îl trimitem familiilor. Am câţiva oameni care mă ajută dar e mult de lucru… Anul trecut am fotografiat 25 de familii/copii. 15 dintre ei au murit..” relatează Lidia.

Puţini oameni au curajul de a merge mai departe. Puţini pot renaşte din cenuşă. Dar, ceea ce ştiu eu este că, cei care o fac, trebuie sprijiniţi. Trebuie sprijiniţi de către noi pentru că ei, în primul rând, sunt nişte supravieţuitori. Lidia nu s-a oprit doar la această fundaţie cu ajutorul căreia fotografiază copiii bolnavi de cancer/leucemie şi alte boli dureroase, ci aceasta participă la un concurs organizat de Pepsi din dorinţa de a conştientiza lumea cât de important este ca toţi oamenii să aibă amintiri cu care să rămână…

Fotografiile ei mi-au adus lacrimi în ochi, zâmbet pe buze şi dorinţa de a ajuta mai mult lumea. Tu ce vei face pentru asta?

Dacă doreşti să o susţii pe Lidia în acest concurs, te rog să intri pe http://www.refresheverything.com/tinysparrow şi să o votezi, mărindu-i şansa de a câştiga. Nu lăsa un vis să se stingă datorită unui simplu click…

Site-ul fundaţiei îl poţi vizita aici: http://tinysparrowfoundation.org/. (Atenţie mare! Risc lacrimogen.)

Site-ul personal pe care poţi viziona fotografii deosebite: www.ohsoposhphotography.com