Picături de ploaie cad reci pe obrazul înfierbântat. Alerg în neştiinţă. Nu mă uit în urmă. Simt că sunt urmărită. E noapte şi lumină-mi este doar speranţa că voi regăsi ce era pierdut. Paşii mei lasă în spate urme adânci în pământul moale şi reavăn. Urme care nu ştiu dacă vor fi şterse vreodată. Ochii-mi au strălucirea lacului adânc şi răcoros, înconjurat de copacii verzi şi aplecaţi. Merg din casă-n casă şi bat, în speranţa că mi se va răspunde. Nu e nimeni. E pustiu. Târziu, în noapte, se mai aude din când în când cum sparge tăcerea, sunetul unei uşi trântite. Ceaţa deansă e ca o cortină lăsată după un spectacol plătit cu bilet scump şi totuşi, ieftin. Iar eu fac parte din spectacol. Refuz să renunţ şi continui să merg înainte, cu vântul biciuindu-mi faţa şi stropi de ploaie aşezându-mi-se pe obraji, în loc de lacrimi. Cu deznădejde strig, dar ecoul meu se aude în depărtare şi apoi se întoarce înapoi la mine. Suntem doar noi doi. Eu şi ecoul. Doi însinguraţi. Mă uit cu groază la oraşul împodobit cu beculeţe colorate şi ghirlande de flori. Arată grotesc aşezate peste casele gri şi prăfuite. Vopseaua roşie dată peste lemnul vechi începe să se cojească. Nu poţi acoperi cu doar un strat de vopsea ce e vechi şi murdar. Trebuie curăţat înainte. Într-un colţ întunecat şi sumbru stau aruncate fel şi fel de gunoaie…ciudat cum o inimă care pe dinafară pare plină, înăuntru nu găseşti nimic altceva decât mizerie. Inspir adânc şi continui să merg din casă-n casă. Bat şi mi se deschide încă o uşă. Cu vocea tremurândă şi gâtuită de emoţia răspunsului aşteptat, întreb: ”Om bun?”. Uşa se trânteşe. Sunetul se aude în noapte ca ciocanul unui judecător care spune: ”adjudecat”. La intrarea în oraş observ un panou mare şi negru pe care scrie: ”Aceasta-i era sufletelor goale”…
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
5 Comments
DanielAlexandru
feb. 15, 2011
Mihaela
feb. 16, 2011
Alina Ilioi
feb. 16, 2011
omul cu cioco
feb. 17, 2011
Cristi
nov. 03, 2011