Prima zi e destul de dificilă, deoarece realizezi că fără ajutorul tehnologiei, contactul cu ceilalţi este destul de limitat. Spun limitat, pentru că sunt momente în care te întrebi ce face cineva drag care se află la 500 km depărtare, dar nu poţi afla răspunsul. Tentaţia a fost mare, ca măcar telefonul să-l deschid pentru a-mi citi mesajele. Totuşi, am rezistat şi asta datorită faptului că am avut un program destul de încărcat. La un moment dat ai impresia că ceva lipseşte, că ceva  gol. Parcă e prea…linişte.

    În cea de-a doua zi, când m-am trezit m-am întrebat deja în ce dată sunt. Ce dependenţi suntem de tehnologie! Ziua a fost lungă, şi am descoperit că dispunem de mai mult timp decât credem. Multe ore din viaţa mea sunt „furate” de o simplă verificare a mailului, o conversaţie pe facebook sau chiar urmărirea unui film bun. Ar trebui să încetăm să facem aceste lucruri? Nicidecum! Trebuie doar să găsim un echilibru în acestea, să nu devenim dependenţi de ele şi să le transformăm în ceva pozitiv. Conversaţiile „face to face” necesită contact vizual, atenţie şi implicare.

    E deja a treia zi şi am început să mă obişnuiesc cu gândul că pentru câteva zile voi fi „blocată” în pădure, fără telefon, laptop şi internet. Am început să fac diferite activităţi, să analizez mai bine oamenii din jurul meu şi să petrec mult timp discutând despre lucrurile care mă frământă.

    A patra zi deja am răsuflat uşurată pentru că mi-am dat seama că nu-mi lipseşte atât de mult tehnologia. Da, e adevărat că au fost momente în care mi-am dorit să-mi sun familia, sau să sun pentru o informaţie. Uneori mi-am dorit să intru pe internet, să aflu noutăţi, ştiri, informaţii…să văd ce mai face unul, altul. În schimb m-am concentrat pe prezent, pe natură, pe persoanele din jurul meu şi pe Dumnezeu. Am fost în vizită la Mănăstirea Dragomirna şi acolo am întâlnit două fetiţe drăguţe, care mai aveau încă 12 fraţi. A fost un deliciu să povestesc cu Iulia şi Andreea, căci acesta era numele lor!

   În cea de-a cincea zi m-am trezit de la 07:00 şi am citit din Biblie. Pădurea de lângă mine, aerul curat, cerul senin, toate acestea îmi aduceau pace în inimă. Am realizat că suntem atât de binecuvântaţi şi că Dumnezeu mi-a oferit lucruri minunate! Am pornit în această experienţă cu multe întrebări, la care speram să primesc un răspuns. Pe parcurs, am descoperit că răspunsul nu e mereu atât de important, ci uneori întrebările sunt. Azi am mers puţin prin pădure, dar tresăream la fiecare mişcare pentru că mi se părea că văd un şarpe. Of, eu şi obsesia mea cu şerpi!

    În cea de-a şasea zi am fost până la schit, pe un drum tare frumos! La un moment dat am dus mâna la buzunar ca să scot telefonul şi să faco fotografie. Surpriză! Mi-am amintit că de câteva zile nu mai port aşa ceva după mine. Aşa că, m-am limitat la a sta de vorbă cu oamenii din jurul meu şi la a-mi imprima în memorie imaginile pe care le văd.

Ultima zi. Am profitat de faptul că aceasta era ultima zi în care stăteam fără tehnologie, şi am meditat la multe lucruri. Mi-am dat seama că sufletul îmi e mai liniştit, că experimentez o nouă pace şi că nu mai sunt atât de frământată. Totuşi, eram nerăbdătoare să văd cine mi-a scris. Când să părăsesc cabana, după ce am împachetat bagajele, simţeam că am uitat ceva. Mi-am amintit când eram aproape să urc în maşină: telefonul. Am alergat până în dormitor, şi l-am găsit acolo, părăsit pe o saltea. Am zâmbit. Dacă am ajuns să îmi uit telefonul undeva, înseamnă că această săptămână şi-a dat roade.

    Ca să rezum totul în câteva propoziţii, a fost o experienţă pe care o recomand fiecărui om, măcar o dată la 6 luni. Da, am pierdut doi clienţi, două mailuri importante şi poate o sumă de bani, din cauza faptului că nu am răspuns la timp pe internet. Regret? Nicidecum! Mă simt „aerisită”, simt cum am trecut cu succes această detoxifiere a sufletului şi că cea mai importantă conexie a mea, cea cu Dumnezeu, nu poate fi niciodată întreruptă!