Privea pe fereastră cu ochii ei mari şi neliniştiţi. Amintirile reveneau din nou. Durerile o străpungeau. Lacrimi mari şi grele ca de mărgăritar i se prelingeau pe obrajiii care ardeau din cauza febrei. Părul îi atârna ud pe lângă umerii firavi şi apăsaţi din cauza poverilor pe care le purta în suflet. Mâinile şi le freca una de alta în speranţa că va face durerea fizică mai puternică decât cea interioară. Dar nu reuşea. Picioarele goale îi atârnau pe parchetul rece din lemn de stejar. Retrăi fugitiv toate momentele din trecut care acum o măcinau. Îşi aminti de el. De mirosul lui. De ochii lui. De zâmbetul lui. Imaginile îi alergau prin faţa ochilor cu o viteză neimaginabilă iar ea, le mânca din priviri pe nerăsuflate! Se hrănea cu amintirea clipelor ce erau o dată. Ridică uşor stiloul, cu o mână tremurândă şi apăsă prima literă pe foaia albă ce îi stătea înainte. Scrise cu litere mari, apăsate şi pătate pe alocuri de lacrimile ce îi curgeau din ochii verzi:

”Dragul meu,

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Nici măcar nu ştiu ce să-ţi spun. Nici măcar… nu ştiu dacă îţi voi trimite scrisoarea sau nu. Dar tot ce ştiu este că sufletul meu, trebuie să-şi arunce durerea pe care a adunat-o de-a lungul timpului. Măcar pe o foaie de hârtie.
Atât de mult te-am iubit! Fiecare cuvânt care ieşea din gura ta, îl strângeam repede în inima mea ca nu cumva timpul să treacă peste el şi să-l ofilească! Priveam adânc în ochii tăi şi simţeam că nu mă mai satur. Oh, aş fi putut să stau o veşnicie doar privindu-te! Atingerea ta neintenţionată mi-a dat fiori. Şi acum îmi amintesc cum priveam în jur şi încercam să-mi întipăresc în minte fiecare detaliu din acea zi. M-am luptat cu timpul, cu amintirile, cu vremea şi cu oameni! Şi totul, doar ca să mă lase să păstrez nişte amintiri care mă exaltează de la o stare la alta. Ochii mei au vărsat lacrimi. Multe lacrimi. De tristeţe şi de fericire. Toate cauzate de tine. Zâmbetul meu trist ţi-ar putea spune mai multe…
Şi, pe de altă parte, te urăsc atât de mult! Uneori rup cu zel fotografia cu tine, ca mai apoi să cad în genunchi plângând şi să lipesc bucăţică cu bucăţică înapoi, sărutând fiecare colţişor printre lacrimi. Când mi-a spus cineva că sunt frumoasă, am lăsat capul în jos şi mi-am imaginat cum ar fi să-mi spui tu aceste cuvinte. Inima mi-a tresăltat începând să danseze pe valsul iubirii. Fiecare zâmbet, fiecare mişcare, fiecare vorbă am trăit-o ca pentru tine. În unele momente te-aş fi strâns puternic la pieptul meu, ca mai apoi în priviri să-mi apară o licărire de furie! Ce te-aş mai fi strâns de gât atunci!! Te-am iubit în taină cu fiecare respiraţie a mea, iar tu, tu dragul meu, nu ai ştiut decât să-ţi asculţi laşitatea care predomină în tine. Nici nu ştii cât de greu este să iubeşti ceva interzis! Dar ce mai contează? Am să închei această scrisoare pentru că în inima mea reapare ura ce ţi-o port. Ura care de mii de ori m-a făcut să urlu de deznădejde, ca mai apoi să mă căiesc plângând în hohote. M-ai dus în rai printre miile de îngeri ca mai apoi, să mă laşi să cad în graba cea mai mare în cel mai adânc abis. Şi totuşi… iubirea ce ţi-o port e amară ca pelinul şi dulce ca mierea! Sfântă şi diabolică. Care te înalţă printre îngeri şi te coboară printre demoni.

A ta,
fata cu zâmbet glacial. ”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com