Avem puţin pentru că nu merităm mai mult. Nu merităm mai mult pentru că nu luptăm. Ne-am obişnuit aşa. E mai simplu să spunem că nu putem, decât să ne străduim să facem ceva. Oameni precum Nadia Comăneci, Mihai Eminescu, Blaga şi alţii care au reuşit să-şi lase amprenta asupra istoriei, sunt tot mai puţini. Şi nu sunt tot mai puţini pentru că nu mai pot. Sunt tot mai puţini pentru că nu mai vreau. Pentru că totul s-a simplificat acum.
Au dispărut acele vremuri când strămoşii noştri munceau de dimineaţa până seara pentru pâinea cea de toate zilele. Şi parcă nici nu ne mai pasă. Nu ne mai pasă când auzim de o tragedie, pentru că ne-am obişnuit deja cu tragediile. Nu ni se mai pare lucru mare că cineva a reuşit să scrie o carte. Nu ni se mai pare ceva ieşit din comun când auzim de oameni care au renunţat la tot pentru a-şi urma visul. Un omor ni se pare la ordinea zilei, iar un viol e ceva perfect normal. Butonăm telecomanda televizorului, dăm pagina de ziar şi ridicăm din umeri. Nimic nu ni se mai pare nou. E ceva ce ştim deja. Poate doar o clipă, un moment de omenie în noi, de empatie, răsare aşa ca o scânteie, dar dispare la fel de repede. Sorbim cafeaua uneori prea dulce, mai citim de câte un dezastru în Haiti sau un război cine-ştie-unde, mai dăm o pagină, mai ridicăm un umăr, o sprânceană. Terminăm de băut ceaşca de cafea, împăturim ziarul, închidem internetul şi ne vedem mai departe de viaţă.
Nu prea ne mai încântă nimic. Rare sunt momentele când zărim acea strălucire de încântare în ochii unui om. Şi parcă nici nu vrem să ne mai încânte ceva. Pentru ce? Doar am văzut destule. Am văzut destule atunci când am ieşit pe uşa unui apartament prea demodat deja pentru noi, şi ne-am trezit în strada prăfuită, plină de drogaţi pe marginea trotuarului şi de panouri deşucheate cât mai mari. Nici măcar nu mai întoarcem capul după o paparudă care se decide să iasă pe faleză într-o pereche de pantaloni mai scurţi decât lenjeria ei intimă şi cu tocuri mai mari decât ţi-ai putea imagina.
Şi cine ne-ar putea învinovăţi? Cine ar putea spune că greşim? Am trecut de mult de vremea când verdictul de „VINOVAT” ne făcea să lăsăm privirea în jos şi să roşim. Am văzut prea multe, am auzit destule şi ştim tot mai puţine. Şi nu putem da vina pe nimeni. Nici măcar pe noi. Acesta este mersul lumii. Ciclul vieţii. Ne-am obişnuit aşa. Ne-am obişnuit să ne uităm cu toţii la un bec ars şi să ne plângem că nu-l schimbă nimeni.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
7 Comments
Claudiu
sept. 22, 2011
Alina Ilioi
sept. 22, 2011
yoneko
sept. 22, 2011
Mimi
sept. 23, 2011
Angela Insula Ekklesia
sept. 28, 2011
Catalin Livadaru
dec. 28, 2011
iNathann
ian. 01, 2012