Prea scundă. Prea înaltă. Prea grasă. Prea slabă. Prea blondă. Prea brunetă. Prea vorbăreață. Prea tăcută. Prea naivă. Prea realistă. Prea credincioasă. Prea necredincioasă. Prea zâmbitoare. Prea tristă. Prea frumoasă. Prea urâtă. Prea…

De multe ori, noi femeile suntem prea și niciodată suficient. Mai ales nouă înșine. De când suntem mici fetițe, până când avem riduri pe față și păr grizonat, punem sau se pune presiune asupra noastră. Uităm să ne jucăm ca nu cumva să ne murdărim prea tare sau să fim prea zburdalnice. Nu se cuvine unei fetițe. Crescând, nu mâncăm niciodată cât ne este suficient, ca nu cumva să mâncăm prea mult și să devenim prea… plinuțe. Adolescente fiind, ne dăm peste cap să fim în ton cu lumea, ca nu cumva să fim prea banale. Prea… adolescente.

Puține femei am întâlnit care să fie suficient. Puține femei mai au acea ”aprobare” din parte lor, din partea societății, din partea oamenilor din jur. Aprobare pe care nici măcar nu ar trebui să o căutăm.

Mai mult de jumătate din acțiunile pe care le facem și gândurile pe care le avem strigă după validare. După nevoia de acceptare. După acele vorbe sau gesturi care să demonstreze că ”ești suficientă”. Iar dacă nu scuturăm bine din cap și nu ne trezim singure, există tot posibilul ca să ne trăim întreaga viață sub povara acceptării și a validării.

E greu să pășești în afara coloanei care merge către ”a fi pe placul tuturor, mai puțin pe al meu”. De obicei, dacă ești diferită, ești și izolată. Însă uneori, dacă ești diferită, ajungi să fii și lider. Lider în exemplu, în bine. Sau măcar rămâi o învingătoare a tiparniței Barbie.

Nu trebuie să tânjim să fim nici ca Rihanna, nici ca Adriana Lima sau alte femei care, credem unele dintre noi, nu sunt prea, ci sunt ce trebuie. Dacă tot vrem să luăm un model de urmat, să le analizăm pe Estera, Ruth, Maria. Cum, nu știi cine sunt? Deschide Biblia puțin.

Eu una m-am săturat să fiu prea. Și nici nu vreau să mai caut aprobare. Hai să ne fim suficient.