Un bubuit de tun ma trezeste! Dumnezeule! Cand se vor termina toate? Imi apar lacrimi in ochi cand realizez ca incepe o noua zi. O noua zi de suferinta. O zi in care friza si groaza imi incoltesc sufletul. Oare astazi vom avea ce manca?
Oftez…Nu as mai cobora din pat. Doresc sa mor. Dar imaginea celor doi copii ai mei nu-mi da pace! Da! Trebuie sa fiu puternica! De dragul lor. Am doua suflete nevinovate de crescut. De cand cu aceasta criza… nu mai stiu ce inseamna bucuria de a manca pe saturate. Toate preturile si somajurile au crescut. Productia a scazut. Populatia urla de foame. Dar scutur din cap pentru a alunga gandurile negre si imi adun puterile. Iau ultimul colt de paine existent in casa si-l intind copiilor. Acestia-l mananca repede si coltul de paine dispare. De ar sti micutii ca aceasta e tot ce aveam…
Dar…stai asa! Ce e forfota din strada? Stati sa alerg la fereastra. Sunt o multime de femei. Ce vor? Toate striga „vrem lapte!” Da, da…merg si eu cu ele! Imi iau copii si merg. Vreau ca acesti micuti sa aiba ce manca!
Ajung acolo impreuna cu multimea de celelalte mame disperate in cautarea hranei pentru copii. Dar… nenorocitii!!!! Arunca laptele in mare. Cred ei ca acesta e un semn de protest? Cred ca ne vor potoli asa??? Prefera sa aruncele laptele in schimb sa-l unor copilasi?
Inflacarata,insfac copii de manuta si ajung in randurile din fata. Strig cu toata forta: „Vreau lapteeee!! Vreau ceva mai bun pentru copii mei!!”
Nu apuc sa spun mai multe ca observ trupe de oameni inarmati. Ceva se indreapta spre mine. Nu am dreptul sa cer o viata mai buna? Imi iau aer sa mai strig dar…. ceva rece ma atinse pe piept. Am simtit cum ceva…isi face loc in pieptul meu si se indreapta spre inima. Plec privirea in jos si…. vad pe rochia mea prafuita o pata rosie. Ce se intampla? Pun mana si….e sange. Sangele meu!! Cad jos…nenorocitii! Trag asupra noastra! Abia mai aud in jurul meu glasurile care striga „Mamiiii, mamii nu ne parasiii”. Deschid ochii cu greu si vad doua fete de ingeras asupra mea. Sunt copii mei? Ei cu cine raman? Doamneeeee, unde esti tuu? Nu mai pot respira dar, cu ultima suflare intind mana spre baietelul meu mai mare si ii soptesc sa aiba grija de surioara lui. Privesc in jur si aud ca in surdina urletele lor, se face intuneric si…acum ce vad…e doar un corp de femeie intins pe jos si doi copilasi deasupra ei strangandu-i corpul neinsufletit. Eu plec spre un loc mai bun. Dar ei…ei ce vor face?
Aceasta poveste e scrisa de mine in memoria atator mii de mame omorate in timpul crizei din 1929-1933……totul s-a petrecut cu cruzime si sper ca ochii oamenilor sa se deschida si sa realizeze candva ca violenta nu e rezolvarea problemelor.
8 Comments
artistu05
iul. 09, 2009
OvidiX
iul. 21, 2009
Rewind
aug. 04, 2009
Mihai Simoniac
sept. 28, 2009
blablabla
oct. 20, 2009
corneliunita
feb. 27, 2010
corneliunita
feb. 27, 2010
capshunik
feb. 28, 2010