De multe ori ai făcut ceva şi ţi s-a spus că e foarte bine. Numai că noi oamenii, ne-am obişnuit atât de mult cu acest „foarte bine” încât am uitat de existenţa „excelentului”. Ne complacem în mediocritatea pe care am învăţat aşa de uşor să o acceptăm şi să ne-o însuşim. Facem lucrurile să fie făcute, învăţăm ca să luăm o notă mare nu ca să avem cunoştinţe, lucrăm pentru bani, nu din pasiune. Stăm pe scaun, cu burta la soare şi un pahar de limonadă în mână şi spunem hotărât că „într-o zi voi schimba lumea!”. Da, poate o vei schimba. Dar în rău, nu în bine. Am uitat ce înseamnă sudoarea de pe frunte, am uitat ce înseamnă mâinile bătătorite de muncă şi durerile de spate. Şi dacă nu am uitat, doar o parte din noi mai ştiu asta. O mică parte. Ne trimitem copiii la şcoală pentru că aşa e legea sau pentru că e o ruşine să nu aibă clasele necesare, nicidecum pentru că le dorim un viitor strălucit. Stăm cu punga de popcorn în braţe şi ne uităm la Tv, repetând printre bucăţi de grăunţe amestecate şi salivă, „foarte bine, e foarte bine”. Poate că aici e greşeala. Poate că aici am greşit ca şi naţiune. Am ajuns atât de obişnuiţi cu acest cuvânt, încât ni se pare o banalitate deja. Tinerii noştri nu sunt în stare să treacă un examen al maturităţii, profesorii nu sunt în stare să predea şi să stimuleze în ei dorinţa de a învăţa, oamenii de la conducere nici ei 50% nu au promovat acest examen şi totuşi…e foarte bine.

Nu contează că devenim tot mai imorali, mai lipsiţi de etică şi de omenie. Nu contează că L-am ascuns pe Dumnezeu într-un colţ întunecat şi-L scoatem la lumină şi-L ştergem de praf doar când avem nevoie de o favoare. Nu mai contează că în ziua de azi, 70% din tot ce se vinde, include nuditate. Am uitat ce mai înseamnă bun-simţ, onoare, moralitate şi ruşine. Am uitat ce înseamnă dorinţa de a realiza ceva. Confundăm creştinismul cu o modalitate de comerţ profitabil. Vindem binecuvântări şi vindecări, vindem iertarea păcatelor, cumpărăm locuri în biserică şi ne cumpărăm mântuirea. Cine dă mai mult, e mai sfânt. Chiar nu ne mai interesează că un copil de 3 ani nu ştie încă să spună „mama sau tata” dar poate să spună o înjurătură. Îl felicităm pentru asta. Zâmbim indulgent la ororile şi prostiile spuse de ei pentru că „e mic, e copil”. Da, e copil, dar oare de la cine a învăţat toate astea?

Ne vindem pe doi bani, ne vindem corpul, sufletul şi orice urmă de inocenţă pe care am mai avut-o. Avem timp să ne plângem de toate lucrurile, dar nu avem timp să facem ceva în legătură cu asta. Şi de ce toate astea? Pentru că am devenit nişte oameni ai lui „foarte bine”. L-am aruncat pe excelent într-un colţ şi am mers înainte fără ruşine. Nu, dragii mei, nu. Foarte bine e inamicul excelentului!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com