Afară începuse să plouă. Picuri mari şi grei curgeau din cer, pe pământul cald. Lacrimile care mi-au ţâşnit din ochi s-au amestecat cu ploaia. Mi-am strâns mai bine rochia lipită de trup şi am început să merg derutată, în neştire. Oamenii prinşi în mijlocul furtunii alergau pe stradă ca să-şi caute un adăpost. Numai eu…mergeam fără oprire prin picăturile dese şi vântul puternic. Nici măcar nu se compara cu ceea ce era în sufletul meu! Într-un final am ajuns lângă un cimitir. Am păşit înăuntru, printre crucile sumbre şi reci de piatră, şi m-am oprit în dreptul uneia care era mai nouă. „Edward”, am zis eu răguşit. Acesta era numele scris pe cruce. Acesta era numele care noapte de noapte îmi tulbură somnul şi viaţa. Numele care m-a dus în rai, printre îngeri, iar mai apoi, m-a lăsat să cad în iad, cu o lovitură puternică şi bruscă, alături de demoni. Numele care mi-a luat totul. Iar după ce a luat totul, a plecat. Pur şi simplu. A închis ochii, inima a încetat să mai bată şi… a plecat. Fără nici o explicaţie. Fără nici un ultim cuvânt. Nu a fost conştient că nu a plecat doar el ci că, odată cu el, m-a luat şi pe mine. Nu fizic, ci psihic şi sufleteşte. Un hohot de plâns îmi zguduie trupul ud şi cad în genunchi pe mormântul lui. A trecut un an. Mâinile mi se afundă în pământ şi parcă mi-aş dori să devin una cu el. Să mă evapor acolo, să dispar pentru totdeauna. Ridic ochii spre cer şi înalţ o rugăciune mută. Poate, acolo sus, mă aude cineva. Sau poate că nu. Mă simt părăsită, abandonată de Dumnezeu şi de întreg cerul. De ce trebuie să avem parte de fericiri enorme, ca în momentul următor să ni se ia de lângă noi? Ca mai apoi să avem după ce regreta? Ca mai apoi să putem simţi lipsa a ceea ce ni s-a dat şi mai apoi ni s-a luat? De ce?
Ploaia s-a oprit şi la fel şi lacrimile mele. Şi poate chiar inima a încetat să mai bată. Amorţită, mă ridic de pe mormântul care mi-a ţinut de urât de atâtea ori şi mă îndrept spre cea mai apropiată staţie de autobuz. Nu mai îmi pasă că arăt dezordonată, că sunt murdară şi că toată lumea întoarce capul după mine. Tot trupul îmi este cuprins de frisoane. Fruntea îmi arde, iar ochii îmi sticlesc de febră. Cu ultimile puteri ajung în faţa uşii, sun şi cad ţinându-mă de clanţă. Oare durerea să fie cea care mă doboară sau suferinţa? Cea trupească sau cea sufletească? Simt că un abis negru se apropie de mine. Abisul deznădejdii. Al renunţării. Şi mi-e frică să nu mă înghită şi să mă pierd pentru totdeauna. Uşa se deschide. Printre ochii întredeschişi, zăresc lumină şi o siluetă. Apoi… se face întuneric. Total. În mână ţin încleştat un fular din mătase. Fularul străinului de pe terasă. Fularul care-mi aduce aminte de mirosul atât de familiar al lui Edward.
P.S. Mai am puțin din ea. Încă puțin:D
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
10 Comments
Paul
nov. 21, 2011
Alina Ilioi
nov. 25, 2011
Mirela
nov. 21, 2011
Alina Ilioi
nov. 25, 2011
dany-hyspano
nov. 25, 2011
Alina Ilioi
nov. 25, 2011
Alin
nov. 28, 2011
Alina Ilioi
nov. 28, 2011
Alexandru
ian. 09, 2012
Alina Ilioi
ian. 09, 2012