– Spune-mi tu mie, de ce ai apărut în viaţa mea?

– Nu ştiu… crezi că eu nu-mi pun aceleaşi întrebări? Tot ce ştiu este că m-ai făcut cea mai fericită, dar şi mi-ai zdrobit cel mai tare inima. Mi-ai şifonat inima.

– Cine ştie, poate că tot eu sunt fierul de călcat.  Aş vrea să fiu cel mai bun lucru pentru tine. Să te fac enorm de fericită. De la început mi-am dorit asta. Dar din păcate nu sunt un trandafir. Sunt doar un ciuline care s-a agăţat de tine. Care în fiecare zi te înţeapă cu ţepii lui de om păcătos… De om care face alegeri greşite. Mă ierţi?

– Să te iert? Pentru ce? Că mi-ai schimbat viaţa într-un mod în care nu mi-am imaginat? Că alături de tine m-am apropiat de Dumnezeu mai mult ca niciodată? Că am învăţat enorm de multe lucruri? Că ştiu să iubesc necondiţionat. Nu-ţi cere iertare…

– Ba îmi cer.  Îmi cer pentru că văd, simt, în fiecare zi cum te supăr. Şi nu vreau să te supăr, îţi jur! Numai că, nu ştiu, parcă o fac fără să gândesc. Te supăr, şi apoi îmi dau seama cât de nenorocit am fost! Că nu meritai asta… şi tot aşa! E o luptă cu mine!

– Să ştii că eu te iert mereu, dinainte să mă superi tu! Mereu!

– Nu te merit…

–  Dragostea nu o primim în viață după cât merităm, dragul meu!

– Doar ţine minte ceva: bărbatul din mine a recunoscut că îi este dor de tine. Enorm de dor de tine! Iar fiinţa ta îmi lipseşte într-un mod în care nu-ţi poţi imagina. Şi îmi asum asta.