„Eram contrariată. Voiam să nu-mi doresc prezenţa lui, să îl urăsc, să-i strig să plece. Doream să simt faţă de el dezgust şi să nu vreau să-l mai văd niciodată. Să-i spun că pentru mine, el e cel mai urât bărbat şi că nu-l vreau în viaţa mea deloc. Dar în mine se zbăteau sentimente opuse celor pe care le doream. Îmi plăcea prezenţa lui, ceva mă atrăgea spre el, ca o forţă invizibilă. Îmi doream să nu mai plece niciodată. Ochii lui erau pentru mine ca două săgeţi cu care putea să-mi pătrundă sufletul.
Prezenţa lui, în mod ciudat, mă liniştea. Îl priveam rar în ochi, pentru că-mi era frică să nu citească ce simt pentru el. Aşa că îi evitam privirea. Simţeam cum mă zbat, cum mă lupt cu mine însămi şi cum aş vrea să plec cât mai departe de el, dar în acelaşi timp, doream să-l rog să mă ia în braţe şi să nu-mi mai dea drumul. Niciodată! M-am întors cu spatele pentru a nu-l lăsa să vadă intensitatea sentimentelor cu care mă luptam şi am privit spre lună. Era atât de perfectă, atât de rotundă! De-ai putea să-ţi strigi durerile…
––––––––––––-
Obosită psihic m-am îndreptat spre casă, spre singurul loc în care mă puteam simţi în siguranţă. Spre locul în care puteam fi eu însămi, fără alte bariere, fără zâmbete false şi fără necesitatea de a-mi controla emoţiile. Undeva, în adâncul inimii încă mai speram după acel ceva care va veni să mă salveze. Să mă salveze de lume, de oameni, de… mine. Şi aceasta pentru că eu eram cel mai periculos inamic al meu. Eu eram cea care încet, încet, mă târam plină de răni spre distrugere. Spre un drum fără întoarcere. Dar nu mă putea condamna nimeni pentru ceea ce deveneam. De ce ar condamna cineva rănile unui războinic? A cuiva care a îndrăznit să ia viaţa în mâini şi să o scape? Cu ce drept, noi, oamenii, tăiem şi aruncăm cu pietre în cel care este un supravieţuitor? În schimbul ornării lui cu medalii pentru reuşita pe care a avut-o, încercăm să-i luăm ultima suflare, de parcă distrugerea celui de lângă noi ar fi o satisfacţie personală sadică. Dacă e aşa, cu ce suntem mai presus faţă de demoni? Fapul că noi credem în Dumnezeu? Şi demonii cred. Susţinem că suntem fiinţe superioare, că deţinem cunoştinţa supremă şi adevărul absolut. Aşa să fie? Pentru că uneori mie mi se pare mai demn un câine, decât un om. Câinile măcar are bunul simţ să latre înainte să muşte. În schimb omul… se apropie tip-til şi te-a şi muşcat răspândindu-şi veninul spurcat.”
––-
Fragmente din cartea pe care urmează să o public, când îmi fac curajul necesar :d
P.S. Doar o zi se mai poate vota alinailioi.ro la secţiunea 8, categoria CEL MAI BUN BLOG, http://www.radardemedia.ro/pagina-de-vot-premiile-radar-de-media-editia-primavara-2014/
10 Comments
Ciprian Barsan
feb. 06, 2014
Alina
feb. 06, 2014
Daniel
feb. 06, 2014
Mirela
feb. 06, 2014
Fragmente din cartea mea | Ganduri ascunse cu Alina Ilioi | Persona
feb. 07, 2014
Ioana
feb. 07, 2014
Alex
feb. 08, 2014
Alex
feb. 10, 2014
Alina
feb. 10, 2014
Ana Maria Precup
feb. 13, 2014