Se uita la fata din faţa lui şi parcă devenea şi mai confuz. Ce să-i spună? Că în ciuda aparenţelor, el nu e atât de stăpân pe situaţie pe cât ar fi trebuit? Că dacă ar avea curajul, ar deschide gura şi ar spune tot ce simte? E greu, dar până la urmă şi-ar aduna forţele şi ar spune-o. Ar spune-o dacă ar şti că asta ar schimba cu ceva situaţia. Dar aşa… în cazul acesta simţea că e mai bine să tacă, să lase tăcerea să spună ce vrea. Sau nu… să-i spună? Să o roage să aibă răbdare şi să aştepte? Da, ar putea să facă asta. Da, da. De ce nu? Numai că fix atunci când şi-a făcut curaj şi a dat să deschidă gura, ea şi-a ridicat privirea şi ochii ei mari l-au îngheţat. Preţ de câteva clipe s-a uitat în acei ochi care l-au tulburat de la început, care i-au dat lumea peste cap şi care l-au făcut să fie un nesigur, pe el, un bărbat atât de hotărât.
A văzut cum se uită spre el, plină de speranţă şi inocenţă şi cum îi zâmbeşte copilăreşte, simplu. L-a dezumflat pe loc. Şi-a dat seama că ar strica tot, toată magia…şi ar murdări un înger dacă ar îndrăzni el, să-i spună ceea ce vrea şi simte. Prin faţa lui a trecut toată viaţa pe care a trăit-o şi mizeria în care a stat. Au trecut toate acele fete pe care le-a avut când a vrut şi cum a vrut, au trecut momentele şi clipele în care a uitat de Dumnezeu. Iar după ce au trecut, în faţa lui au apărut din nou acei ochi. Mari de parcă stăteau gata, gata pregătiţi ca el să se piardă în ei. Mari şi inocenţi. Curaţi, în antiteză cu tot ce a avut el în faţa ochilor mai devreme. Pentru a doua oară, ea i-a zâmbit nevinovată, neştiind că în interiorul lui se petrece o furtună. O furtună pe care nu o putea calma şi care încerca să-i fure mintea. Îşi înfipse mai puternic picioarele în pământ, de parcă i-ar fi fost frică să nu fie luat de o tornadă. A început să-l doară capul şi să simtă că ameţeşte. I-a răspuns la rândul lui cu un zâmbet, dar amar. Un zâmbet care stăpânea zeci de lacrimi.
„Revino-ţi în fire. Eşti om în toată regula. Ce e cu tine?” îşi spunea convingându-se de unul singur că nu are nimic. Nimic? Cum poate să spună că nu are nimic? Are o furtună în interior, sub această carcasă care îi acoperă inima. Nu. Nu poate. Nu ar putea să îi spună ei nimic pentru că atunci ar simţi că o trage spre el, spre un om murdar… Cum să facă el aşa ceva şi să stingă lumina din acei ochi care-l tulburau?
Cu greutate se ridică de pe scaun, iar cu o mână se sprijini de marginea mesei pentru că simţi cum ameţeşte. Ştiu, simţi că a luat o decizie care îl sfâşia şi care-l va măcina luni de-a rândul. Dar măcar… măcar aşa spera că va putea păstra inocenţa şi claritatea din ochii pe care-i avea în faţă. Măcar atât. Dacă lumina din ochii lui s-a stins de mult timp, măcar în ochii ei să rămână aprinsă. Îşi drese vocea, spuse o rugăciune în gând şi îşi luă la revedere cu un simplu „ne mai vedem”. Se întoarse, apoi se mai uită ca pentru ultima oară la acea faţă, în acei ochi senini, la acel zâmbet cald şi-şi repetă în minte că această decizie e cea mai bună. Pentru cine, nu ştia exact. Spera că pentru ea deşi îl omora să ştie că acel la revedere e veşnic. Plecă, păşind greu şi cu umerii căzuţi, lăsând în urmă ceva ce-a căutat toată viaţa.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
22 Comments
Oliviu
nov. 04, 2012
Alina
nov. 05, 2012
Vlad_AR
nov. 04, 2012
Alina
nov. 05, 2012
Alex
nov. 05, 2012
Alina
nov. 05, 2012
Ella
nov. 05, 2012
Alina
nov. 06, 2012
Valentin
feb. 08, 2014
Andreea
nov. 06, 2012
River
nov. 09, 2012
Sanyi
nov. 15, 2012
Claudia
feb. 09, 2014
Alina
feb. 10, 2014
Gabriel
feb. 10, 2014
Alina
feb. 10, 2014
Gabriel
feb. 10, 2014
Alex
feb. 11, 2014
gabriel
feb. 11, 2014
Alex
apr. 07, 2014
Sophy
feb. 12, 2014
andi
iul. 31, 2014