Mi s-a spus des că visez prea mult și că atunci când mă voi lovi de realitate, voi avea un șoc. Timp de 25 de ani mi s-a zis că am un spirit prea credul, că am încredere prea mare în oameni, că promovez o iubire necondiționată care nu există și că las mult prea mult de la mine, iar într-o zi voi avea de suferit pentru asta. Mereu am ales să ignor asta și să continui să cred în vise. În frumusețe. În iubire. În bunătate. Într-o poveste pe care am așteptat-o o viață… Am luptat cu toată puterea mea să continui să cred și să visez, cu speranța că într-o zi voi demonstra tuturor contrariul. Că le voi arăta că lumea nu e atât de rea. Că dragostea nu e atât de egoistă. Că visele nu sunt ireale.

Nu știu dacă face parte din maturizare, dintr-o etapă a vieții pe care o am de depășit ca să ajung mai aproape de adevăr, dintr-o formare a mea ca persoană și o șlefuire a caracterului, însă senzația că m-am lovit de acel zid de realitate nu-mi dă pace. Lumea chiar nu e atât de roz. Oamenii chiar nu sunt atât de buni. Poți să oferi oricât și oricum nu o să fie niciodată suficient pentru cine nu vrea să fie.

Mâine voi împlini 26 de ani, însă simt că fac 40. Am promis mereu că voi fi sinceră față de mine și față de ceilalți. Ei, iată sinceritatea promisă: sunt obosită să lupt cu viața ca să arăt contrariul. Și din păcate am ajuns să visez atât de puțin… Vorbind la telefon zilele trecute cu cineva, mi-a spus că sunt una din cele mai puternice persoane pe care le cunoaște. Atunci de ce mă simt atât de slabă și de neputincioasă?

Poate par o nerecunoscătoare. O persoană care are așteptări mult prea mari. Însă nu, îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru darurile pe care mi le-a dat și pentru fiecare binecuvântare pe care a considerat potrivit să mi-o dea. La capitolul mulțumirilor pentru încercări stau mai rău, ce e drept… Dar toate au scopul lor.

Cred că viața e un carusel. Urci și cobori, urci și cobori, dar important este să ai tăria necesară să ajungi până la capăt, acolo unde te așteaptă un alt drum. Iar un om puternic e cel care nu doar că se încurajează pe el, însă are grijă ca și ceilalți pasageri să aibă speranța că vor ajunge cu bine la sfârșit. Că de împins, sunt mulți care se împing, având impresia că dacă au mai mult loc în carusel, nu au același traseu.

Am citit undeva că pentru a zbura cât mai sus, e nevoie ca mai întâi să fii cenușă, așa ca pasărea Phoenix. Să renaștem. Dacă e așa, eu îmi doresc ca ziua de mâine să fie ziua renașterii mele 🙂