Eram în avion și mă gândeam ce aș spune dacă aș avea șansa la un ultim gând, și ce persoană aș alege pentru a-i spune acel lucru. Știu, poate că sună puțin macabru sau a ultimatum, dar cred că ceea ce ne ține legați de realitate sunt aceste gânduri mai mult sau mai puțin sumbre.

De mică am simțit că nu vreau să trec prin viață ca gâsca prin apă. Că vreau să las ceva în urma mea. Ceva care să arate că am fost pe acolo. Ceva care să ajute altora, celor care rămân după mine. Ceva care să spună în locul meu că EU AM FOST PE AICI. Nu din vanitate, ci din dorința nespusă a omului de a conta, de a nu-și înceta existența într-un fel sau altul.

Nu am reușit să-mi răspund întrebării ce aș spune și cui aș spune ultimele mele cuvinte. Aș vrea să știu, totuși. Probabil că în momentul de față, aș alege să scriu câteva cuvinte, care să rămână pentru toată lumea. Nu consider că am ceva foarte important de spus, dar cred că fiecare om, înainte de moarte, realizează ce contează cu adevărat.

De altfel, mi-am dat seama că ne grăbim să trăim, de parcă cineva ne aleargă din spate. Suntem nerăbdători, ne gândim mereu la ziua de mâine fără să mai savurăm prezentul, ne e dor de trecut, plănuim pentru următorii 10 ani, economisim pentru zilele negre, păstrăm ”farfuriile bune” pentru musafiri sau evenimente speciale.

Și pentru ce?

Ca să nu ne garanteze nimeni ziua de mâine.

Ca să nu o trăim pe cea de azi.

Ca să nu știm cui i-am spune un ultim gând.

Ca să realizăm înainte de moarte că suntem morți de mult, oricum.

Eu una vreau să mănânc din farfuria cea bună. Să-mi cumpăr ceva frumos din economii. Să mă bucur de prezent. Să trăiesc cât mai puțin în trecut. Să-mi permit să greșesc și să mă iert pentru asta. Să știu cui i-aș spune ultimele mele cuvinte, și care ar fi ele.