Ieri mi-am amintit că de mult nu am mai plâns în braţele cuiva. Stăteam în mână cu lalele primite în dar şi cu o ceapă zambilă, şi învârteam între degete funia roşie-albă. Cumva mă simţeam ca o copilă de nici 4 ani, la o masă mare, pe un scaun înalt de pe care nu-i ajung nici măcar vârfurile picioarelor jos. Da, era imaginea unei fetiţe cu lacrimi sclipindu-i în ochi.
Până când mi-am amintit că eu nu-mi permit luxul de a fi slabă. Nu acum. Îţi permiţi să fii un om slab când ai pe cineva mai puternic lângă tine. Sau când ştii că e cineva acolo care să te prindă. Să-ţi poarte de grijă. Să te sune doar ca să verifice dacă eşti în regulă. Să te întrebe dacă ţi-ai luat umbrela, pentru că afară plouă. Sau să fie îngrijorat că ţi-s mâinile reci. Dar când eşti de unul singur, nu-ţi permiţi să devii slab.
Continui. Lupţi. Zaci 2-3 zile, dar mai apoi te culegi singură şi te împingi singură de la spate. Te întrebi singură dacă ai mâinile reci. Dacă eşti în regulă. Dacă trebuie să-ţi iei umbrela că plouă. Şi te-ai obişnuit aşa, şi ar fi bine, dacă nu ar mai apărea câteodată câte un om care să-ţi facă promisiuni care să-ţi facă inima să tresalte. Sau care să te facă să laşi un pic garda jos.
Până când iar pleacă. Şi îţi dai seama că tu niciodată nu o să ai voie să fii ca ceilalţi. Cel puţin nu acum. Nu astăzi. Poate mâine.
Până atunci, strângi lalele la piept, ridici privirea sus, îţi ştergi lacrima care stă să-ţi curgă pe obraz şi păşeşti afară, acolo unde e rece. Unde îţi aminteşti că tu… trebuie să fii tare. Pentru ceilalţi, şi pentru tine. Aşa că zâmbeşti, şi mergi pe strada zgomotoasă.
Pentru că aşa-i viaţa. La unii primăvara e zgomotoasă, la alţii este tăcută.
7 Comments
Marin
mart. 05, 2015
Alina
mart. 12, 2015
Marin
mart. 14, 2015
Lucian
mart. 09, 2015
Alina
mart. 12, 2015
andrea
mart. 09, 2015
sufletdefluturas
apr. 03, 2015