În ultima perioadă m-am căutat mai des. Prin munţi, pe văi, prin oraşe, pe litoral. Nu am ezitat să fac nici un drum, oricât ar fi fost de lung. De altfel, călătoriile de regăsire sunt cele mai lungi. Am descoperit că râd mult. Mult mai mult decât îmi aminteam eu.

Auzisem eu că atunci când nu mai ai ce să pierzi, de abia atunci începi să trăieşti. N-am crezut-o. Iată că am trăit-o. Începi să devii mai curajos, mai dispus la riscuri, mai conştient de tot ce te înconjoară, mai atent la cuvintele aparent frumoase pe care ţi le spune cineva.

Călătorind, am vrut să mă învăţ să nu mă mai mulţumesc cu frânturi din oameni. Cu clipe pe care şi le rup pentru a mi le oferi mie. Nu am nevoie de resturile lor, nici de firimiturile lor. Decât sfertul cuiva, mai bine întregul meu.

Muntele mi-a reamintit ce înseamnă curajul nebun, care-ţi taie respiraţia. Mi l-am luat înapoi, pentru că visele spulberate l-au cam dus departe. Mă reînvăţ să am curaj.

Valurile mării mi-au adus aminte că dacă înveţi cum să priveşti problema, te poţi distra lovindu-te de val. Dacă-l aştepţi zâmbind, pregătit să sari o dată cu el, sau să-l tai în două. devine mult mai uşor să te bucuri de viaţă.

Aşa că iată-mă cu un ruscac imaginar în spate, plecând de colo în colo. Oamenii cred că mă distrez. Eu însă caut. Pe mine mă caut. Şi mă tot găsesc, în fiecare loc în care merg.

Eu încă mai caut bucăţi din mine, pentru că cineva a luat câteva şi le-a împrăştiat. Iar eu acum umblu ca să le culeg.

De data aceasta am găsit o bucată destul de mare: acceptarea. Acceptarea finalurilor. Acceptarea oamenilor. Acceptarea mea. Acceptarea verdictelor.

Iar dacă şi tu mă cauţi, când ai să mă găseşti să ştii că m-am schimbat, pentru că pe parcurs ce mai descopăr câte o bucăţică din mine, îmi dau seama că nu mai am nevoie de bucăţele de la tine…  Ştiu, sună dureros, dar e o veste bună! Ştii de ce? Pentru că întregurile de oameni fac cele mai frumoase jumătăţi sufleteşti!