Aşa trăim noi. Cu gândul că după colţ stă cineva gata să ne înşface, cu teamă că nu mai vedem ziua de mâine şi că cineva îşi va urî atât de mult viaţa, încât nu-i va mai păsa pe cine omoară sau pe cine nu. Îmi place să cred că fiecare din cei 20 de copii împuşcaţi din Newtown, când s-a trezit dimineaţă nu s-a gândit că aceasta e ultima zi. Şi-au luat micul dejun în familie ca de obicei, şi-au sărutat mămica şi şi-au îmbrăţişat tatăl, i-au mai privit încă o dată, şi au plecat. Totul pentru ultima oară. Cine s-ar fi gândit că la cei 6-7 ani ai lor, aceea va fi ultima zi? Parcă prea devreme…ar spune mulţi. Parcă prea tragic, parcă prea brusc. Parcă…

      E dureros atunci când te gândeşti la ochii lor mari, la mâinile micuţe şi la zâmbetul inocent de copil. Înţelegi ce înseamnă acestea atunci când ai copii sau nepoţi. Atunci când ai ţinut un prunc în braţe, înţelegi cu adevărat noţiunea de a iubi unul. Poate de aceea, poate pentru că atunci când tu iubeşti, nu poţi să înţelegi şi nu poţi să-ţi explici cum altcineva ar putea să le facă rău. Lor, celor care nu i-au făcut nimic. Lor, acelor copii care poate că… într-un fel sau altul i-au furat visele, lui, unui criminal. De ce spun aceasta? Pentru că dacă aţi citit presa, ştiţi despre cine vorbesc, pentru că nu mai vreau să-i dau numele. Ei bine, despre acest băiat de numai 20 de ani, se spune că mama lui l-a învăţat să tragă şi să ţină o armă în mână. Cine s-ar fi gândit că prima lui ţintă va fi tocmai ea? După cum spuneam mai sus, probabil acest băiat abia trecut de vârsta majoratului la noi în România, considera că visele, viaţa lui i-a fost furată. El nu provine dintr-o familie normală, cu doi părinţi. El poate că nu a avut parte de dragostea unui cămin. Şi este posibil, da, să nu fi avut nici măcar un zâmbet de copil inocent. Poate că nu a apucat, pentru că inocenţa i-a fost furată. Nu ştim. Nu ne-am întrebat pentru că ne place să ne gândim la el ca la un monstru, ca la un animal care a împuşcat şi omorât 20 de copii. Instinctul ne-a determinat să-l arătăm cu degetul şi să-l condamnăm. Nu spun că nu suntem îndreptăţiţi. Nici nu-mi pot imagina durerea părinţilor care privesc spre cer şi strigă către Dumnezeu. Nu contest faptul că pe Obama nu l-a afectat, motiv pentru care a şi alergat spre Newtown. Nu pot să nu mă gândesc la nopţile nedormite, la camera şi patul gol al celui care nu mai este şi la fiecare lucru din casă care îi aminteşte mamei că el a fost cândva. Prin urmare, da, suntem îndreptăţiţi să-l arătăm cu degetul. Numai că, la fel de îndreptăţiţi suntem să ne punem şi întrebarea „de ce?”. Nu numai să ne întrebăm, ci să şi răspundem. Oare într-un fel, acest criminal în masă nu este produsul nostru? Oare nu noi am creat acest monstru? Oare până la cei 20 de ani ai lui, de câte ori a stat şi el în bătaia puştii? Poate că s-a râs de el, poate că a fost exclus dintr-un grup, poate că societatea i-a transmis că numai când eşti dur şi tare obţii ce vrei. Nu spun aceste lucruri ca pe o scuză la adresa lui. Nici pe departe. Încerc doar să privesc dintr-un alt unghi. Un unghi din care puţină lume priveşte pentru că s-a gândit că nu merită.    

   Mă îngrozesc, simt cum stomacul mi se strânge, la ideea că au fost omorâţi 27 de oameni, dintre care majoritatea au fost copii. Tocmai pentru acest lucru, nu ar fi păcat să nu ne gândim la motivele pentru care s-a întâmplat această tragedie. „E un psihopat” ne place să justificăm fapta făcută. Atât? Asta să fie explicaţia? Dar dacă… poate că… ar trebui să privim puţin în interiorul nostru, în adâncul nostru, noi, ca şi societate. Dragă preşedinte, dacă tot ai fost pe acolo, ai văzut lacrimile părinţilor, durerea familiei…oraşul în doliu, te-ai gândit în ce măsură este societatea responsabilă? Dacă lupta asta avidă pentru putere ne-a transformat pe fiecare din noi în câte un mic monstru? Dacă l-am ţinut pe acest tânăr în bătaia puştii noastre, a atingerii perfecţiunii, a ceva ce nu va putea fi niciodată, până când a simţit că nu mai poate, ne-a smuls arma din mâini şi a împuşcat cum-unde a apucat. Ar trebui să ne uităm spre mâinile noastre să vedem dacă nu sunt murdărite cu sânge, să vedem dacă noi, la rândul nostru nu ţinem o puşcă a judecăţii.

    Nu eschivez pe nimeni prin aceste rânduri de mai sus. Nici pe departe. Ce a făcut acest tânăr nu poate fi eschivat. Din păcate, nici timpul nu poate fi dat înapoi. Dar poate, numai poate că dacă cineva i-ar fi adresat o vorbă frumoasă în acea zi, ar fi lăsat arma din mână şi şi-ar fi plâns păcatele. Sau poate că nu. Dar acum, niciodată nu vom şti, nu-i aşa?

Îmi pare rău dragi părinţi. Inimile voastre sunt sfâşiate. Poate că vă întrebaţi de ce din toţi acei copii, tocmai al vostru a trebuit să fie. La aceasta nimeni nu are un răspuns. Poate că voi sunteţi mai puternici. Poate că ei şi-au îndeplinit planul pe pământ. Poate că… dar să nu urâţi. Oricât de mult v-ar durea, să nu cumva să lăsaţi ura să vă macine sufletul, pentru că în acest caz, în ziua în care v-a murit copilul, v-a murit şi sufletul. E greu să iertaţi. Cum aţi putea să iertaţi pe cineva care a făcut gaură în inima voastră? Totuşi eu vă sfătuiesc să iertaţi, ca nu cumva, prin neiertarea voastră să nu ajungă să stea altcineva în bătaia puştii…

Imagini preluate de pe: RTV