Când eram copil, totul era posibil în mintea mea. Să zbor, să mă transform în cine vreau, să devin invizibilă, să fac oamenii ca într-o fracțiune de secundă să fie mai bine. Când eram copil, zâmbeam tuturor fără să mă gândesc măcar o clipă dacă îmi vor răspunde la zâmbet. Când eram copil pășeam prin lume ca cineva care era protejat din toate părțile de forțe invizibile. Mă comportam de parcă lumea era a mea!

Apoi am crescut.

Eu nu am să spun că nu-mi dau seama când s-a întâmplat, pentru că îmi dau. Am încetat să mai fiu un copil atunci când m-am gândit de trei-patru ori dacă să fac un lucru sau nu. Am încetat să mai fiu un copil când am început să mă întreb ce cred cei din jurul meu despre mine. Când nu am mai avut curajul să fac ce vreau și să fiu cum vreau. Însă, înainte de toate, am încetat să mai fiu un copil când mi s-a furat lumea magică. Când am fost izbită cu spatele la un perete și mi s-a spus că visez prea mult și ireal.

Am început să dispar puțin câte puțin când florile au mucegăit, iar sucul de la dozator s-a diluat. Când peste șotron s-a așternut ploaia, și n-a mai rămas loc unde să desenez altul. Când gustul cireșelor pe care le furam din copacul vecinului, a fost înlocuit de vânzătorul din piață care cere mult prea mult pe kilogram.

Iar acum…

Încă o parte din mine e copil. Încă mai mănânc înghețată la dozator cu poftă. Încă mă mai dau pe leagăn în timp ce țin capul pe spate. Încă mai alerg până nu am aer, încă mă mai bucur de lucrurile mici. Acum învăț din nou să spun lucrurilor pe nume. Învăț să am iar curaj. Să merg ca și cum sunt păzită din toate părțile de forțe invizibile. Să am credința că e așa cum spun. Să culeg o cireașă dintr-un copac și să o savurez. Să iert repede și să merg mai departe.

Realitatea este că nu-mi doresc niciodată să renunț la copilul care a mai rămas în mine. De asta, să știți că am să-l păzesc cât am să pot eu de mult. Să nu mi-l luați!

Nu-mi luați copilul care mi-a mai rămas, pentru că mai are multe de mă învățat!

Imagine preluată de pe: pinterest.com