Am să încep prin a spune că inima mi se zbate între agonie şi nepăsare. Oscilează. Strigă din adâncul ei că vrea să fie fericită, că vrea să ierte pe deplin, dar pur şi simplu nu are curajul să ierte pe deplin, să uite tot. Ar vrea… să se ridice în picioare şi să strige: ”Sunt liberă, LIBERĂ!” Cât de greu poate fi să ierţi o persoană care ţi-a distrus visurile şi te bântuie zilnic? Cât de greu poate fi să nu mai ai resentimente faţă de persoana care te-a pus jos şi te-a călcat în picioare până a ţâşnit sângele din corpul tău, metaforic vorbind? Chiar atât de slabă să fiu încât să mă las urmărită de fantomele trecutului? Să nu pot să lupt cu propria mea fire, cu propria mea gândire şi cu propriile mele simţăminte? Cum pot să oscilez zilnic între a fi bine şi a nu fi bine? Cum pot să mă ataşez aşa repede de persoanele pe care ştiu că am să le pierd, şi cum pot să nu mă ataşez de persoanele care ştiu că vor fi alături de mine la bine şi la greu. Oare să-mi doresc tot timpul doar lucrurile care mă rănesc, care mă dor? Când am să pot să mă scutur o dată, puternic de toate resentimetele adunate, de toate murdăriile strânse în inima mea şi să pot privi cu ochii clari un nou răsărit de soare? Oare toată viaţa mea voi privi de acum înainte cu melancolie şi inima mea va fi pregătită să tresară la o nouă lovitură? Sunt curioasă, inima mea arată ca un vas în care este apă, dar zilnic curge picuri din el, iar uneori este lovit şi se varsă apoi mai multă apă din el? Ce se va întâmpla când vasul va fi golit? De ce nu îi pot dicta inimii odată pentru totdeauna că trebuie să stea liniştită, că nu trebuie să mai bată atât de disperat? De ce uneori, mă doare tot corpul deşi nu am nimic? Cum pot să fiu atât de sigură pe mine, atât de puternică încât să fiu în stare să lupt contra curentului, contra societăţii, dar când vine vorba de a lupta contra celor care m-au rănit, să simt un tremur uşor de bărbie şi să fiu atât de vulnerabilă, încât să mă rănesc singură? De ce acum scriu tot ce-mi trece prin minte, îmi descarc inima, iar mâine îmi va părea rău pentru ce am făcut, pentru că am arătat un moment de slăbiciune, un moment din mine? Pentru că asta sunt eu…. sunt un pui de vultur care stă pe marginea unei prăpăstii. Îi este frig, tremură şi priveşte în jos. Când se apropie un alt vultur, ridic capul şi mă uit sfidător. Trebuie să par puternică. Dar dupa ce trece, răsuflu greu şi mă uit cu frică la abisul ce-l am în faţă. Ce se va întâmpla când îmi voi lua zborul?
Întrebări fără răspuns, gânduri fără cuget…o parte din mine
Citeste si:
Sunt oameni care atât de repede fug de ei înșiși, încât în drumul lor răstoarnă și alți oameni. Îi răstoarnă ca pe n...
Diana Gadola: Am 33 de ani și până la ora actuală am făcut suficient de multe alegeri proaste încât să ajung pe la diverș...
23 Comments
Mony
feb. 25, 2010
capshunik
feb. 26, 2010
yonne
feb. 26, 2010
capshunik
feb. 26, 2010
yonne
feb. 26, 2010
geaninalisandru
feb. 26, 2010
capshunik
feb. 26, 2010
georgy
feb. 26, 2010
capshunik
feb. 27, 2010
fata cu zambetul
feb. 26, 2010
capshunik
feb. 27, 2010
MARIA
feb. 26, 2010
capshunik
feb. 27, 2010
Emy
feb. 27, 2010
Indicii cotidiene « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
feb. 27, 2010
conea
feb. 27, 2010
vasi
feb. 27, 2010
Niciodata Masini
feb. 27, 2010
Bianca
mart. 08, 2010
capshunik
mart. 08, 2010
Bumb Andreea
sept. 17, 2011
Alina Ilioi
sept. 17, 2011
simona huidiu
ian. 14, 2012