Intru într-o cameră care îmi seamănă a muzeu. Peste tot sunt cărţi multe şi vechi, iar pe tavan, undeva agăţate, sunt nişte undiţe. Pe un scaun, stă el, bătrânul cu părul alb, lung şi cu o alură misterioasă, alură care mă duce cu gândul la oamenii conturaţi frumos în cărţile lui Dostoievski. Grigore Lăpădat, aşa se numeşte acest bătrân simpatic, zâmbeşte timid şi se scuză că nu se poate ridica, având probleme cu picioarele. Ea, Ilona Lăpădat, este o bătrână blândă, în vârstă de 67 de ani, cu riduri pe faţă, riduri frumoase care sunt amprenta anilor trecuţi.

   E linişte şi pace. Ştiu asta pentru că domneşte peste tot în casa lor. Pe un perete îngălbenit de vreme, stă agăţată o diplomă: au 50 de ani de căsnicie. 50 de ani de aur! Privesc de la unul la altul şi inima îmi creşte în mine: încă se mai poate. Da, încă mai există oameni deosebiţi! Nu sunt bogaţi, din contră, dar au 4 comori care-s mai valoroase decât orice comoară din lume: patru fete. Într-un colţ, una din fete scotoceşte după fotografii vechi, vrea să-mi arate amintirile lor. Zâmbesc spre Vasile, cameramanul cu care am venit să fac reportajul şi îi şoptesc: „atât de mult mă bucur că am venit aici”.

Ne aşezăm confortabil pe o canapea din apropiere, sunt întrebată dacă vreau o cafea, dar o refuz pentru că deja am băut una, şi începem să povestim despre viaţa lor. Despre viaţa unor oameni care au o poveste de dragoste de 50 de ani în spate. Aflu că el a practicat şapte meserii, printre care şi cea de pescar şi tehnician. Îmi povesteşte pe rând de ele, cu o pasiune din care înţeleg că acestui om i-a plăcut să trăiască în adevăratul sens al cuvântului. „Cum aţi reuşit să vă păstraţi aprinsă flacăra iubirii? 50 de ani împreună e mult” îi întreb eu curioasă. „Am luptat şi nu am fugit atunci când a început să devină greu. Tinerii din ziua de azi s-au obişnuit să plece când ceva devine greu. E prea greu serviciul? Au plecat. Devine complicată o situaţie? Au plecat. Ajung să se certe în căsnicie? Au fugit. Noi nici nu ne-am gândit la aşa ceva” răspund ei cu regret în glas. Sunt trişti din cauza a ceea ce se petrece astăzi în lume. Doamna Ilona dă din cap îngrijorător şi adaugă: „nu pot să înţeleg. Trebuie ca să învăţăm să luptăm. Să iubim. Să stăm acolo când lucrurile devin grele. Aşa ceva nu se poate”. Bătrânelul Grigore pufneşte dezgustat „S-au obişnuit să încerce muierea înainte. Dacă nu le-o place, alta. Tot aşa. Comoditate. Noi ca şi îndrăgostiţi, am muncit”. „Iubirea e ceva durabil, care creşte între timp. Iubirea e dragoste, nu e o sărbătoare de Dragobete sau Valentine’s Day” continuă să spună el, privindu-mă cu ochii mari şi albaştri.

   Da, a plecat şi el de acasă. A avut o perioadă în care o săptămână era plecat cu munca, o alta venea acasă. Dar „l-am aşteptat. Ştiam că va veni acasă şi eu am stat cuminte. Aşteptare” îmi spune Ilona cum a procedat ea atunci când serviciul lui de pescar i-a ţinut uneori departe. „Eu am patru fete. A fost greu pentru că noi am fost săraci, dar le-am crescut. Am ştiut că asta e viaţa. Acum suntem bolnavi, dar mă bucur că măcar eu mă pot ridica şi-i mai pot aduce lui un pahar cu apă sau să-i fac ceva de mâncare”.

  Timp de o oră am ascultat povestea lor de iubire şi inima mea începea să tânjească şi ea după aşa un lucru. La sfârşit, mi-au mărturisit că nu s-au ţinut niciodată de mână în public. Atunci, i-am rugat să se ia de mână, pentru că este un început pentru toate. Timizi, şi-au întins mâna unul către altul şi apoi ea, l-a mângâiat uşor pe mână, l-a privit cu dragoste, s-a aplecat spre el şi l-a sărutat. Apoi amândoi au zâmbit ca doi copii care au fost prinşi asupra faptului şi au privit spre mine jucăuş.