E linişte în jur şi nu se aude decât tastatura, pe care degetele mele apasă fiecare buton, nemiloase. Prima senzaţie ar fi aceea că privesc în juru-mi şi e tăcere. Zâmbesc timid pentru că-mi place aşa. E calmant să ştii că poţi fi doar tu şi gândurile tale.  Şi e bine pentru că nu mai e nimeni prin jur pentru că mi-am dat întâlnire cu sufletul. I-am spus ca atunci când vede că poate veni, eu îl aştept. Când a bătut la uşă, respira cam precipitat. În mînă avea o hârtie pe care mi-a înmânat-o în timp ce încerca să-şi tragă răsuflarea.

-Unde te-ai grăbit aşa suflete? L-am întrebat mai mult zâmbind.

– Ţţţ, dacă ai şti ce rar îşi mai dau oamenii în ziua de azi întâlnire cu noi. Mi-a fost frică să nu cumva să anulezi şi tu.

– De ce vorbeşti prostii?

Iaca aşa l-am privit în ochi pe sufletul acesta al meu şi i-am observat oboseala. Nu era o oboseală ca după muncă, ci acea oboseală pe care o observi în privirea oamenilor care au luptat cu multe în viaţă. Şi totuşi…ceva îl anima.

– De ce te-ai obosit aşa suflete? Mai respiră şi tu…

– Lasă, Dumnezeu îmi dă putere. Nu avem timp să respirăm, nu avem cum… Sunt prea multe de făcut. Prea mulţi oameni suferă, prea multă durere pe lumea asta… prea au început toţi să se joace de-a baba oarba cu sufletul.

– Ce vrei să spui cu asta? Cum te poţi juca de-a baba oarba cu un suflet?

A zâmbit ironic şi mi-a arătat spre hârtia pe care o ţineam în mână. Am despăturit-o şi pe ea erau scrise promisiunile oamenilor faţă de ei înşişi, faţă de sufletele lor.

– Câte promisiuni crezi tu că au îndeplinit? Scrie acolo că seara, măcar jumătate de oră, o să stea în linişte cu noi. Cu mine şi cu Dumnezeu. Sau scrie că nu se vor mai amăgi cu minciuni, că nu vor mai munci aşa de mult, că vor începe să iubească mai cu patos, să ierte mai uşor şi să zâmbească mai mult. Acolo mai scrie şi că vor începe să-şi hrănească sufletul cu hrană sănătoasă, dar au continuat să arunce deşeuri. Mai mult decât atât, pe noi, sufletele, ne conectează cu Dumnezeu doar atunci când au nevoie de ceva sau vor să se certe. Toată ziua se plâng de necazuri, de foamete, de criză, de trădări… Şi noi sufletele tot trebuie să ascultăm şi să înghiţim în sec, numai noi ştiind cât de seci suntem noi, cât de însetaţi după ceva Viu, cât de doritori de puţină atenţie, măcar puţină, din partea lor… Cred că dacă ne leagă la ochi cu un mănunchi de bani, ne orbeşte. Vai, vai… nenorociţi vor fi când vor realiza că cei orbi erau ei…

Tare amărât era sufletul meu. Şi tare îl durea când spunea aceste lucruri, mai ales când ştia că uneori, pentru o clipă, exista pericolul să începe şi el să se joace de-a baba oarba.

– Lasă suflete, lasă că…

Nu am mai ştiut ce să-i spun pentru că în jurul meu am început să văd tot mai mulţi oameni legaţi la ochi, bâjbâind după sufletele lor, ca într-un trist joc de-a baba oarba. Şi-atunci am plâns… Şi eu, şi sufletul meu. Şi am închis ochii… dar nu pentru a juca şi eu, ci pentru a înălţa o rugăciune.