Îmi ciulesc urechile. Am auzit un zgomot. În spatele meu se aude o creangă călcată. Întorc capul brusc, dar nu vad pe nimeni. Îmi văd liniştit de drum. Nu apuc să fac un pas, că pe lângă mine vâjâi ceva ca de oţel. Se aud paşi. Văd cu coada ochiului cum omul îşi încarcă ţeava aceea lungă. Pe lângă mine mai vâjâi ceva. M-a atins puţin. E aşa de rece! Încep să alerg cât pot de tare. Dar omul se ţine după mine. Ce-ar fi să alerg în zig-zag? Poate aşa…îl derutez. Deja mă dor plămânii, inima îmi bate nebuneşte. De ce vrea omul să mă omoare? Pe lângă mine mai zbură un glonţ. Sunt vânat! Dumnezeule! Alerg şi mai tare. Haide, hai că poţi! Mă încurajez singur. Mă simt tot mai istovit…
Dar, stai! Din spatele meu nu se mai aude nimic. Mă opresc precut şi privesc. Nu e nimeni. Răsuflu uşurat. A dispărut omul! Deodată, simt ceva rece pătrunzându-mi în corp. Mă slăbesc puterile. Cu ochii înceţoşaţi privesc spre omul care vine fericit spre mine. Aud un victorios: ”E mort! Al meu !” Închid ochii. S-a terminat. Oare aşa se vânează oamenii între ei? Din păcate…da.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com