Te porţi cu mine de parcă nu ai vrea să mă răneşti. Te uiţi la mine ca la o floare preţioasă. M-ai pus la loc de cinste, pe un piedestal a ceea ce ai vrea să ai. Mi-ai dat premiul de excelenţă, şi mă bucur. Îmi eşti drag când văd cum îţi pui mănuşile de fiecare dată când vine vorba de mine. Mi-ai spus că sunt rară, aşadar m-ai etichetat: „pe cale de dispariţie”. A fost bine.

Până când am realizat că exponatele nu se ating. Florile preţioase nu se culeg. Premiile de excelenţă se pun în vitrină. Că uneori, când umbli cu prea multă grijă cu un lucru, preferi să îl pui într-o cutie ca să nu se spargă. Şi aşa ai făcut şi tu cu mine.

Pentru o vreme, nici măcar lumina soarelui nu m-ai lăsat să o văd. Dacă m-ar fi deteriorat? Dar… spune-mi tu mie, cum să mai cresc în întuneric?

Iată-mă, într-o vitrină goală şi rece, pe un raft prea înalt ca să-l ajungă majoritatea. Sau să îl înţeleagă. Câteodată tresar când se apropie cineva în speranţa că o să şi rămână. Dar nu… venise doar ca să şteargă praful .

– Te rog, lasă-l. Măcar îmi ţine companie. Lasă-mi inima prăfuită, pentru că dacă o tot ştergi, o să-şi ducă din culoare.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com