Ce dimineaţă! Nu de mult m-am trezit, şi zeci de copii aleargă spre mine să mă îmbrăţişeze. Sunt dornici de iubire. Vor să fie strânşi la piept şi să li se spună o vorbă bună. Nu mai aşteaptă să întinzi tu mâinile spre ei, ci se aruncă cu viteză în braţele tale. Vor afecţiune, pe care poate că nu o primesc acasă. Sunt îmbrăcaţi cu hainele lor cele mai bune, de sărbătoare. Chiar şi aşa, nouă, orăşenilor, ni se par nişte haine simple. Lor li se par haine de regi. Sunt hainele de sărbătoare.

Primesc trandafiri, probabil rupţi din grădinile lor, sau de pe drum. Sunt cele mai frumoase flori pe care le-am primit până acum! Iar îmbrăţişările lor sunt cele mai puternice şi sincere! O fetiţă murdară pe la gură îmi dă părul la o parte şi mă pupă pe faţă. De mai multe ori, până când mă simt şi eu lipicioasă. Ce mod minunat de-a te murdări pe faţă!
Pavel, unul din băieţii „mei”, câteodată e mai obraznic. Are doar 9 ani, dar e unul din cei mai deştepţi copii pe care i-am văzut.
– Mă Pavel mă… De ce mă superi tu câteodată pe mine?
– Am câteodată toanele mele, Alina…
Încep să râd cu poftă. Ce să-i mai spun? Are dreptate. Cu toţii avem toanele noastre. Îi iubesc deja. Mult. Nu ştiu cum am să mă despart de ei. De fapt, nu ştiu cum o să accepte ei plecarea noastră… Pentru că le-am oferit ceva în câteva zile, ce poate nu au primit în ani: dragoste. Dragoste din Dumnezeu.

– Doamna, mie îmi place mult cu voi. Vă iubesc. Spuse o fetiţă cu ochii mari şi albaştri.
– Uitaţi, am adidaşi noi!! îmi spune un băieţel căruia îi sclipesc ochii de bucurie că în sfârşit nu mai e în picioarele goale.

Ce norocoşi suntem! Câte avem noi… şi cât de puţin dăm la alţii…
Cu dragoste,
Din Băcani.

Fotograf: Tibi Zr