Filosofi păgâni se tot ridică,

Iscodind credința cu ochii bulbucați.

Și-n preajma lor totul se complică,

În permanență se simt atacați.

Se cred apărătorii omenirii,

Ridicând știința pe-un piedestal.

Strategic ei invocă simțul rațiunii,

Uitând că jocul acesta le poate fi fatal.

Și mi se pare așa stupid,

Să spui că nu există Dumnezeu.

Afirmația în sine te face insipid,

Chiar dacă prin știință te vezi zmeu.

Și oare chiar te simți așa semeț

Fiindcă nu crezi în viața viitoare?

Te consideri astfel mai răzleț,

Murind ca o ființă oarecare?

Dacă ai apărut așa deodată

Și tot așa sfârșitul îți va fi,

Ființa ta este neimportantă,

Nu se înțelege rostul de-a trăi.

Acești închipuiți cugetători,

Cu capete “pătrate” de știință,

Prin toate teoriile la purtător,

Nu pot demonta o providență.

Si cât de tristă poate fi viața,

Când n-ai nici șansa să mai speri.

Cum să accepți cu atâta nonșalanță,

Că ești de niciunde și mergi spre nicăieri?

Cât de nefastă poate fi trăirea,

Să admiți că ești neînsemnat?

Refuzând conștient dumnezeirea,

Cu toată cunoștința rămâi abandonat.

În lumea de afară e debandadă,

Confuzia tronează la fiecare pas.

Știința omenirii e doar mascaradă,

Se-afundă în abis cu fiecare ceas.

Dar în lumea dinlăuntru e armonie,

Am certitudine în Crezul meu.

Nu am nevoie de vreo filosofie,

În toată ființa mea trăiește Dumnezeu. ”

Geambașu Mirabela