M-am rătăcit. Nu e un lucru ușor de recunoscut, însă o fac, pentru că am înțeles, într-un final, că puterea e a celor care își recunosc slăbiciunile, nu a celor care le îndeasă sub covor. M-am rătăcit căutând iubirea.

Am crezut atât de mult în puterea salvatoare a iubirii, încât am ajuns să o caut peste tot în jurul meu. Cu o sete de nestăpânit. Flămândă. Flămândă de iubire. Am căutat-o în familie, la prieteni care nici măcar nu mai există în viața mea, într-o carieră care nu mi-a ținut de cald noaptea, în diplome care nu mi-au adus decât satisfacția că le pot ține într-un sertar al biroului meu, Într-un EL. Un EL de la care am avut pretenția să îmi umple toate golurile. Să mă salveze. Să mă facă să mă regăsesc. Să reușească să facă din mine tot ce eu nu am reușit.

Am căutat să găsesc pe cineva care să mă împlinească. Care să mă iubească așa cum credeam că pot și eu să iubesc. Care să mă facă să închid ochii spre lumea rea și să văd numai binele. Care să rezolve toate problemele mele prin simpla lui apariție.

Și-am alergat, și-am tot alergat, până când am căzut de oboseală. Până când m-am extenuat alergând după fantome sau frânturi de povești. Uite așa m-am rătăcit.

M-am rătăcit, însă a fost o rătăcire frumoasă, pentru că m-am găsit pe mine în rătăcirea mea. Părți frumoase din mine. Iar acum am înțeles că iubirea trebuie să o găsesc în primul rând în interiorul meu. Am înțeles că nu pot să găsesc ceva ce eu încă nu cunosc încă. Cum ai putea recunoaște ceva ce n-ai mai văzut? Așa că am învățat să mă iubesc. Să-L las pe Dumnezeu să-mi arate cine sunt. Ce sunt. Cât sunt.

M-am rătăcit, și ce bine, pentru că m-am găsit!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com