Modul în care tu mă priveai, de parcă aş fi aproape de perfecţiune, mereu m-a speriat. Îmi era teamă că nu o să mă ridic la înălţimea aşteptărilor tale, sau că o să descoperi că nu sunt chiar aşa de bună precum mă vezi. Ai fost primul care te-ai uitat la toate rănile mele, la sufletul meu dezgolit şi-ai exclamat: „ah, cât de frumoasă poţi fi!”. Am făcut ochii mari atunci. Frumoasă? Cum, tu nu vezi cicatricea aia pe care o am de când am decis să rup o prietenie de 14 ani, pe care şi acum o regret, într-un fel? Tu nu vezi momentele mele de complexitate, când mă simt mică de tot? Tu nu vezi cum merg într-un picior cu inima, pentru că celălalt l-am pierdut în război?

Tot tu mi-ai spus că-s extrem de frumoasă chiar şi atunci când m-am întors acasă cu bretonul acela care nu mă prea avantaja. Sau când eram bolnavă şi plângeam, şi mi-ai zis că o să fiu bine, deşi tu erai de două ori mai rău.

Cât curaj mi-ai dat în mine! Chiar am simţit că pot să cuceresc lumea, cu tine lângă mine!  Şi-am cucerit-o pentru o vreme…

Nici acum nu o să uit când m-ai întrebat de ce te iubesc, pentru că tu nu meriţi să fii iubit de mine. Am început să râd şi să plâng în acelaşi timp. Probabil m-ai crezut un pic nebună, dar te-ai obişnuit cu nebunia mea. Râdeam pentru că aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu de multe ori: cum poţi TU să mă iubeşti? Şi plângeam pentru că la fel mi-am spus şi eu: că nu merit să fiu iubită de tine. Iată, doi îndrăgostiţi peste măsură, care-l vedea pe celălalt mai sus, mai bun, mai frumos, mai… Noi nu am realizat că dragostea a fost cea care ne-a făcut pe amândoi MAI. Pentru că da, acesta e efectul dragostei: te face MAI.

 De când ai dispărut din viaţa mea, mă simt de parcă jumătate din mine lipseşte. Nu mă văd MAI, nu mai simt că pot cuceri lumea şi nici nu mai pot face orice. Ce vorbesc, abia dacă găsesc curajul de-a mă trezi dimineaţa şi de-a începe o nouă zi!

Îmi lipseşte să mă văd prin ochii tăi. Fata pe care o vedeai tu putea să mute munţii, să iubească necondiţionat, să scrie astfel încât să schimbe inimi, să ierte din nou şi din nou. Fata pe care tu o vedeai era frumoasă, sigură pe ea, hotărâtă şi prima în toate.

Când îţi lipseşte ceva, nu ştii până când nu ţi se întinde o oglindă şi ţi se arată. Iubirea noastră a fost oglinda, iar tu lipsa. Acum trebuie să învăţ să trăiesc cu lipsa, dar rămasă cu oglinda…