Atunci când vine vorba de a fi deschişi, de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă dor, devenim rezervaţi. Nu ştim ce să facem, dacă e bine să spunem acum ce simţim, ce vrem şi ce credem, sau mai bine lăsăm să treacă timpul. Nu ştim dacă să aşteptăm să treacă de la sine sau să încercăm să vindecăm acum.

     Da, când vine vorba de a spune celui de lângă tine tot ce ai pe suflet, ezităm. Ezităm pentru că ne este frică să nu fim înţeleşi greşit sau ne este frică de schimbare. Prin urmare, adunăm în noi. Ne formăm în inimă o cameră separată, în care punem toate lucrurile pe care ne este frică să le înfruntăm. Alegem să nu spunem nimic atunci când ne deranjează o acţiune sau atitudinea cuiva. Când suntem minţiţi, tăcem şi mergem mai departe. Când suntem jigniţi, ne comportăm de parcă nu am fost răniţi. Şi iată aşa, încetul cu încetul, se clădeşte o zid. Cărămidă cu cărămidă, acţiune cu acţiune. Sau… de ce nu, adunăm un cazan de amărăciune pe care, când dă în clocot, îl servim fierbinte şi gata să erupă. Nu e sănătos. Crede-mă, oamenii preferă ca mai bine să primească amărăciune cu lingura şi atunci când trebuie, decât cu polonicul. De ce? Pentru că atunci când serveşti cu polonicul, ai tendinţa să fugi. Să laşi ce ai servit, acea amărăciune, apoi să dispari din viaţa acelei persoane, asta pentru că polonicul a fost prea greu de purtat şi nu mai vrei să ai de-a face cu persoanele care ţi-au cauzat o asemenea greutate.

    De aceea, e mult mai bine să comunicăm, să spunem lucrurilor pe nume. Atunci când cineva ne jigneşte sau ne răneşte, să spunem lucrurilor pe nume, să stăm de vorbă cu acea persoană şi apoi să trecem mai departe. Nu mai aduna în tine negativismul, nu aduna resentimente, ca mai apoi să erupi dintr-o dată. Dacă tot vrei să serveşti pe cineva, serveşte cu lingura, nu cu polonicul!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com