Mai devreme m-a sunat tata. M-am bucurat. De mult nu m-a mai sunat el… M-a întrebat cum suntem și ce facem. A vorbit și cu Richard… ”Bunicul te iubește mult și tu ești un băiețel cuminte, da?” l-am auzit spunându-i. Cumva… mi-au dat lacrimile. Suntem binecuvântați.

Se face aproape jumătate de an de când ne luptăm cu acest cuvânt urât: cancer. Am trecut și prin văi, am urcat și dealuri, am izbit, am strigat, am plâns. Dar nu ne-am pierdut credința și încrederea în Dumnezeu. De 8 iunie, de ziua mea, râdeam și ne bucuram împreună. De 15 august, de ziua lui, a ținut pentru câteva secunde tortul în mână și a vrut să ni-l dea. Îi era teamă să nu-l scape…

Multe se pot întâmpla în câteva luni. În câteva săptămâni. În câteva ore. Chiar și… în câteva secunde. Poți clipi și să ți se schimbe imaginea din fața ochilor. Nu știi. Nu ai de unde ști.

Mai devreme m-a sunat tata. Am zâmbit. Să-i aud vocea, chiar și așa slăbită, mă umple de fericire. I-aș înregistra vocea ca să o am. Așa… să o ascult când am nevoie de putere.

Mă uit pe geam și plouă. E frig. Iar eu aș vrea să fiu în Bucovina, în casa părintească. Să mă întâmpine tata la ușă și să-mi ia bagajele, așa cum mi le lua de fiecare dată. Dar nu… e bine și așa Sunt fericită și când știu că mă așteaptă, chiar și în pat.

Important e să mă aștepte. Ne vedem săptămâna viitoare, tată, da?