Am căutat atâta timp să fac să le fie bine celor din jurul meu, dar am uitat să-mi fac mie bine. Era atât de evident acest lucru, încât au ajuns să-l vadă toate persoanele mele apropiate. Toate, înafară de mine. „Nu crezi că nu mai pui preţ pe tine aşa cum ar trebui? Te dai, te consumi, cheltui timpul tău…”

Am realizat că atâta timp cât dai, ei vor lua. Niciodată nu vor refuza. Cum să refuzi o bucată de inimă, gratuită, în vremurile în care gramul se vinde scump?

Cine-ar fi crezut că în timp ce am învăţat să lupt pentru alţii, pentru el, voi uita cum să lupt şi pentru mine?

Nu ar trebui. Nu ar trebui să mă acuz pentru comportamentul urât al altora. Nu ar trebui să mă simt vinovată pentru aşteptările exagerate ale oamenilor. Nu ar trebui să accept ruşinată un compliment, căutând să-l întorc cât mai repede, ca nu cumva cineva să se simtă prost. Nu ar trebui să mă simt vinovată pentru iubirea pe care o primesc, doar pentru că cineva este invidios pe acea iubire.

Pentru că da, am renunţat la oameni doar ca să nu rănesc alţi oameni. Am ales să tac, atunci când ar fi trebuit să vorbesc, doar ca să nu deranjez. M-am retras în colţul meu, m-am izolat, ca nu cumva eu, popularitatea mea să-i facă pe alţii inconfortabil. Am renunţat la drepturile mele, doar ca să nu păşesc peste capriciile altora.

Se poate să fii atâta timp orb, fără să-ţi dai seama? Se poate!

Am crezut că fac un bine, că astfel, voi face măcar un colţişor de lume mai bună. Şi poate că l-am făcut… numai că am plătit un preţ scump pentru asta. Pe mine!

Ziua în care se presupune că ar înflori florile, am decis să fie ziua în care să înfloresc şi eu, din nou. M-am pierdut undeva pe drum, la intersecţia cu drumul iubirii şi podul sacrificiului.

Astăzi îmi fac singură cadou un mărţişor: pe mine înapoi!