Am intrat în apartament și un miros de cartofi prăjiți mi-a invadat ființa. M-am descălțat rușinoasă, căci era pentru prima oară când intram în casa ei, a uneia dintre prietenele mele. Auzisem povești despre mama ei, căci fiind dintr-un orășel mic, fiecare știa câte ceva despre fiecare. Și adevărate, dar și false.

Se spunea că e o femeie bună, blândă, credincioasă și frumoasă. Și foarte muncitoare. Am făcut câțiva pași și mi-a fost prezentată: „Iată, mama mea!”, mi-a spus amica mea cu o mândrie în glas. O femeie brunetă, cu zâmbet cald, a venit și m-a îmbrățișat strâns: „Abia am așteptat să o cunosc pe noua prietenă a fiicei mele. Stai jos, hai să-ți pun să mănânci.” Atât de natural, de logic, am stat la masă și mi-a pus în farfurie o porție de cartofi prăjiți, calzi și rumeni. Cred că au fost cei mai buni cartofi pe care i-am mâncat vreodată! Am povestit despre cum e la școală, dacă-mi place, despre ce planuri de viitor am și câți frați și surori am și eu. Mă asculta interesată, zâmbea și dădea din cap, deși în ochii ei am zărit o oboseală cum rar am mai văzut. Nu mi-am dat seama ce e atunci, căci nu mai văzusem acea privire, dar mai târziu aveam să descopăr și eu: era oboseala vieții, nu o simplă neodihnă de câteva nopți.

I-am povestit mamei mele ce minunată femeie este mama prietenei mele, cum muncește atât de mult și totuși are timp să ofere și un zâmbet, și un sfat, dar mai ales să vorbească de Dumnezeu. Da, am văzut cât îl iubea pe Dumnezeu!

E prima oară când scriu despre ea, deși au trecut cred că aproape 18 ani de la întâlnirea noastră. Dacă închid ochii, și acum văd apartamentul, o văd și pe ea la aragaz cum prăjea cartofii, îi văd copiii cum mereu o strigau că au nevoie de ceva, iar ea se oprea din ce făcea și mergea să ajute. Eram o puștoaică pe atunci, dar atât de în serios m-a luat! Nu știu cât timp a trecut de la această întâlnire până când am văzut-o în sicriu, dar îmi aduc aminte că înghițeam în sec, aveam gura uscată și pășeam cu pași mici și mărunți spre capelă, în speranța că prind mai mult curaj până când ajung acolo. N-am prins nici curaj și nici cuvinte, căci îmi priveam prietena cum plânge la căpătâiul mamei ei, priveam frații și surorile ei cum se agață de mâinile reci ale mamei, și mă întrebam cum am ajuns de la niște cartofi prăjiți la o zi atât de tristă!

Era o zi caldă. Mult prea caldă. Țin minte că am plâns, tăcut, pe bancă, în timp ce oamenii din jur se uitau și se mirau. De ce plângeam așa, doar nu era mama mea?! Dar eu simțeam că s-a mai dus un om bun, simțeam că am cunoscut o frântură dintr-o femeie care și-a sacrificat viața pentru familie, simțeam că aș fi vrut să o cunosc mai bine, să-i aflu frământările și să-și vadă copiii crescând. M-a marcat mult acea zi. Gândurile mele, neputința de a spune ceva, leșinul prietenei mele. Atunci am văzut pentru prima oară durerea unui copil ce-și pierde mama. Disperarea de a nu mai fi.

Nu am mai vorbit de foarte mult timp cu prietena mea. Și-a văzut fiecare de drumul ei. Dar, când mănânc cartofi prăjiți, îmi aduc aminte de toate femeile care s-au sacrificat pentru cei dragi, care au tăcut și-au făcut, care zâmbesc cu ochii obosiți și nu uită de Dumnezeu.