E dimineaţă. Deschid ochii la şase fix şi privesc în jurul încăperii mele. Bagaje, cutii împachetate şi un teanc mare de cărţi, pregătit să călătorească în altă parte. Ciudat, am dormit doar patru ore noaptea aceasta, dar nu îmi mai e somn. Cumva, îmi e de ajuns. Cumva… am ştiut că e ultima noapte petrecută aici, în camera amintirilor mele.

      Mă plimb cu noaptea-n cap prin apartamentul gol în care se aude ecoul paşilor mei. Deşi a fost casa mea pentru o perioadă destul de lungă, nu simt că las în urmă nimic. Pentru prima oară, am impresia că de fapt mă simt uşurată că las în urmă cei patru pereţi şi acoperişul sub care am dormit noapte de noapte. Nu simt nimic, asta pentru că poate nu am nici o amintire frumoasă în interiorul acestui apartament. Ba chiar, când mai arunc un ochi prin el, mă apropii de un perete şi dau uşor cu pumnul. În adâncul meu, mi-ar plăcea să dau vina pe el pentru perioada mea de boală, pentru toate schimbările prin care am trecut în ultimul an şi pentru că nu mi-a furnizat amintiri frumoase. Mi-ar plăcea, de aş putea, să-l acuz că a încercat într-un mod atât de brutal să-mi smulgă încrederea şi iubirea pentru oameni. Dar, ca să fiu sinceră, am două locuri dragi pe care le privesc puţin melancolic: biroul din faţa ferestrei, la care am scris mereu, uneori cu lacrimi în ochi, şi podeaua de lângă pat, pe care mi-am aşezat deseori genunchii istoviţi. Din păcate, nu îndeajuns…

     Iată-mă cu o cană de cafea în faţă, cu degetele alergând pe taste şi înconjurată de toate aceste bagaje, atât sufleteşti, cât şi emoţionale. E ultima oară când beau cafeaua în acest apartament, e ultima oară când scriu un articol din el… şi totuşi nu simt că aş face-o pentru ultima oară. Nu simt nimic. De ce să mint, şi să spun că regret să plec dintr-un loc în care nu mi-a stat inima? De ce să spun că plec de „acasă”, dacă de luni bune nu mai simt că e casa mea? Din contră, am impresia că mă grăbesc să ies pe acea uşă, sperând că o dată ce o voi închide, voi lăsa în spatele ei toate încercările pe care le-am avut în ultimul timp. Ştiu, apartamentule, nu eşti tu de vină pentru asta. Dar ce să fac, dacă pe altcineva nu vreau să dau vina? Ce să fac, dacă mă feresc să acuz oameni? Mi-e frică să îi acuz, pentru că o dată ce voi face asta, am impresia că încrederea mea în ei s-ar spulbera. Şi nu vreau asta, pentru că fără încredere nu prea mai facem nimic. Aşa că, ai rămas tu la mijloc, singurul pe care pot da vina. Să mă ierţi. Să mă ierţi că ţi-am pus în „spate” anul meu care a fost atât de greu, să mă ierţi că te acuz că nu mi-ai oferit amintiri frumoase şi să uiţi că am numărat clipele până când te-am părăsit. Pe tine te-am acuzat pentru toate minciunile pe care le-am auzit şi pentru toate trădările. Poate pentru că ai fost martor la fiecare frământare sufletească de a mea, la fiecare lacrimă cursă din ochii mei şi la fiecare ridicare de-a mea de pe genunchi, ca mai apoi să cad iar. Niciodată nu m-am grăbit să ies atât de repede dintr-o etapă din viaţa mea şi cu inima atât de uşoară. Nu contează direcţia în care plec, nu contează ce voi face… tot ce contează acum e că voi închide uşa după mine. De două ori. La revedere.